Acte verbale 25
prezenţa verbului a promite la aceeaşi formă gramaticală esteindisolubil legată de realizarea actului de a promite (enunţul contează
deci ca o promisiune). Verbul îşi pierde însă această însuşire dacă
este folosit la alt timp sau la altă persoană:
Am promis că Îţi voi aduce cartea mâine
sau Ion promite că va aduce cartea mâine
nu sunt interpretabile drept promisiuni.
De remarcat că şi actele perlocuţionare pot fi desemnate prinanumite verbe ca: a convinge, a amuza, a tachina, a linişti, a flata,
dar prezenţa acestora în structura enunţurilor nu atrage după sine -
ca în cazul ilocuţiilor - performarea actului respectiv (vezi, deexemplu, enunţul Te conving să vii cu mine, în care folosirea verbuluia convinge nu presupune în mod automat obţinerea acestui rezultat).
Atât J. Austin, cât şi J . Searle susţin că, pentru orice enunţ, sepoate reconstitui un enunţ corespunzător cu performativ explicit (vezi
ibid., 61 -62; Searle, 1 970, 1 9 - principiul expresibilităţii, 68). Formulată în termenii unui model generativ, această idee a luat formaaşa-numitei i p o t e z e p e r f o r m a t iv e, conform căreia, în reprezentarea semantică de adâncime a fiecărei propoziţii, verbul principal este un performativ (Ross, 1970; Sadock, 1 974). În felul acesta,forţa ilocuţionară desemnată prin perforrnative este redusă la oproblemă de natură semantico-sintactică. Pe lângă faptul că estecontraintuitivă, o asemenea interpretare introduce numeroasecomplicaţii. Fără a intra în detalii (pentru care trimitem la Levinson,1 983, 245-262, şi la Green, 1 989, 67-71 , 109-112.), semnalăm câtevadintre obiecţiile care pot fi aduse ipotezei performative. O problemă
esenţială este aceea a modului de restituire a performativului care,într-o anumită situaţie, prefaţează enunţul. Atribuirea unei anumiteforţe ilocuţionare unui enunţ nu se realizează în virtutea unor reguli -
lingvistice sau de altă natură -, ci depinde ,strict de intenţiile emiţă.:.
torului (Green, 1 989, 11 O). Inventarul tipuri/or de forţe ilocuţionareposibile nu depinde nici tle inventarul tipurilor de structuri sintacticede bază, nici de inventarul verbelor performative dintr-o limbă. Nuexistă o corespondenţă biunivocă între o anumită forţă ilocu'ţionară
şi o anumită structură gramaticală a enunţului; altfel spus, tipul deact ilocuţionar nu poate fi predictat pe baza tipului de propoziţie folosit.
Propoziţiile imperative, de exemplu, exprimă frecvent solicitări (Dă-mt
