În conformitate cu aceste precizări, putem afirma că emitereaunui enunţ de către un vorbitor în anumite circumstanţe este un act.
Succesiunea actelor verbale în conformitate cu un sistem specificde reguli configurează o activitate comunicativă, iar tăcerea în cursulunei conversaţii constituie o acţiune similară, în esenţă, cu aceearealizată prin emiterea unor enunţuri.
3. Structură
J. L. Austin a semnalat şi a descris pentru prima dată complexitatea actelor verbale, identificând în structura lor trei tipuri deacte com ponente: l o c u ţ i o n a r e , i l o c u ţ i o n a r e şi p e r l o c u ţ i o n a r e. Actele l o c u ţ i o n a r e, singurele care au intrat până lacrearea pragmaticii în domeniul de preocupări al lingvisticii, suntacte de emitere a unor secvenţe cu o anumită structură fonetică,gramaticală şi semantică (cf. lat. Jocutio „vorbire"). Lingviştii au stabilit,pentru diverse limbi, regulile care permit distingerea secvenţelorg ra m a t i ca I e de cele n o n g ra m a t i ca I e.
Rostind o anumită secvenţă (gramaticală) însă, emiţătorulasociază conţinutului ei propoziţional (p) o anumită forţă conven
ţională (F), care exprimă intenţia cu care performează acest act,ind icând u-i receptoru l u i cum trebuie să considere secvenţa
Acte verbale 23
respectivă. Rostirea secvenţei: Deschide fereastra!, de exemplu,presupune producerea anumitor sunete şi structuri morfosintactice,precum şi transmiterea anumitor sensuri lexicale şi gramaticale; înacelaşi timp, secvenţa exprimă o anumită intenţie a emiţătorului:aceea de a solicita ceva colocutorului. Actul prin care emiţătorulasociază conţinutului propoziţional al enunţurilor o forţă convenţională -
