li. ACTE VERBALE
1. Observaţii preliminare
Teoria actelor verbale a constituit impulsul de bază al dezvoltăriipragmaticii, pentru că această teorie a modificat profund viziuneaspecialiştilor asupra limbii. Chiar şi astăzi nu sunt puţini aceia carerestr;'.'mg obiectul disciplinei în discuţie la descrierea şi clasificareadiverselor tipuri de acte verbale. Deşi rafinarea succesivă a interpretărilor a diminuat importanţa practică a unora dintre constatărileoriginare, conferindu-le o valoare mai degrabă istorică, înţelegereaspecificului pragmaticii ca domeniu de cercetare face necesară
clarificarea aspectelor de bază ale teoriei actelor verbale.
Această teorie este produsul unei noi direcţii conturate, în MareaBritanie, în filozofia limbii şi ilustrate prin activitatea lui J. L. Austin.
Lucrarea sa fundamentală, How to Do Things with Words, careconţine un ciclu de expuneri prezentate la Universitatea Harvard dinS.U.A., în 1 955, a fost publicată postum, în 1 962. Ideile lui Austin aucăpătat o difuzare mai largă în urma publicării, în 1 969, a cărţiifilozofului american J. R. Searle, Speech Acts, sinteză critică aconcepţiei predecesorului său şi, în acelaşi timp, contribuţieimportantă la dezvoltarea teoriei iniţiate de acesta.
2. Definitie
Actele verbale (engl. speech acts, fr. actes de langage) suntactele performate prin utilizarea limbii în situaţii de comunicareconcrete. Înainte de a prezenta structura acestora, considerăm că,
22 Limbaj şi comunicare. Elemente de pragmatică lingvistică
pentru înţelegerea perspectivei generale a discuţiei, sunt necesarecâteva precizări asupra conceptelor de a c t , a c t i v i t a t e , a c
ţ i u n e , aşa cum sunt definite în teoria logico-filozofică a acţiunii, încare trebuie căutată sursa teoriei actelor verbale (vezi, de exemplu,von Wright, 1 982; Sbisa, 1 989, 33-42). Conceptul de a c t se leagă
de acela de e v e n i m e n t , care desemnează orice „sch imbareprodusă în lume" (von Wright, 1 982, 52). Actul efectuează o anumită
schimbare, în mod d e I i b e r a t şi în conformitate cu un s c o pdinainte stabilit; el presupune o o c a z i e , care face posibilă
producerea evenimentului, şi un a g e n t (ibid., 54-55). Conceptulde a c t i v i t a t e se leagă de acela de p r o c e s: activităţile determină
desfăşurarea unor procese (ibid., 58). A c ţ i u n e a se poate realizaîn două moduri: prin producerea unor acte sau prin abţinerea de laaceasta (ibid., 65).
