.
4.3. O definire mai explicită a obiectului pragmaticii apare laGeorgia Green, după care pragmatica este studiul „acelor mecanismecare permit să se comunice mai mult decât se spune de fapt" (Green,1 989, 2). Autoarea subliniază ideea că „a vorbi" sau „a scrie" nu potfi echivalate cu „a comunica". Comunicarea presupune cu necesitateatât e x i s t e n ţ a unei i n t e n ţ i i cu care este performat un anumitact, inclusiv prin apelul la mijloace lingvistice, cât şi recu no a ş t e r e aacesteia de către partener. Reluând exemplul (4) menţionat anterior, dacă receptorul sesizează faptul că emiţătorul are intenţia dea-i face o anumită sugestie (aceea de a pleca acasă) şi înţelegeenunţul drept transmiţând o informaţie asupra orei, comunicareaeşuează. Într-un sens foarte larg, se poate afirma că pragmaticaanalizează modul în care este înţeleasă acţiunea umană
i n t e n ţi o na I ă (ibid. , 3). Realizarea intenţiilor partenerilor conducespre amplificarea fondului cognitiv comun, care alimentează permanent comunicarea (Levinson, 1 983, 1 6).
4.4. Precizările de mai sus privind conceptul de intenţie comunicativă pun în evidentă necesitatea ca analiza pragmatică să tină
seama de specificul proceselor care au loc la fiecare dintre poliicomunicării (pentru descrierea acestor procese, vezi Leech, 1 983,36-41 ). F. Recanati afirma că pragmatica este preocupată de ceeace se întâmplă pe axa emiţător-receptor (Recanati, 1 981 , 1 2).
Dacă pentru gramatică distincţia dintre emitere şi receptare esteneutră, pentru pragmatică ea este esenţială, pentru că participanţiila actul comunicativ au de soluţionat probleme diferite.
1 8 Limbaj şi comunicare. Elemente de pragmatică lingvistică
E m i ţ ă t o r u I trebuie să opereze o selecţie a mijloacelorlingvistice în funcţie de scopurile pe care şi le propune şi de ansamblulcircumstanţelor comunicării. El se întreabă cum să spună un anumitlucru, astfel încât să-l determine pe receptor să-i înţeleagă corectenunţul - deci să-i sesizeze intenţiile comunicative - şi să reacţionezecorespunzător acestor intenţii. Prin urmare, formularea enunţuluitrebuie să-i dea emiţătorului posibilitatea de a c o n t r o I a procesuli n t e r p r e t a t i v care se petrece la polul receptării.
Întemeindu-se pe concepte ca i n t e n ţ i e a emiţătorului şi e f e c tasupra receptorului, pragmatica presupune o abordare r e t o r i c ă
a limbii (Leech, 1 983, 1 5).
Demersul emiţătorului are caracter p r e d i c t i v şi s t r a t e g i c :pentru ca actul comunicativ să fie eficient, locutorul trebuie să
anticipeze corect reacţiile receptorului, să-i dejoace rezistenţaprobabilă, să-i menajeze susceptibilităţile şi să-i dea impresiaautonomiei de interpretare.
La rândul său, r e c e p t o r u I trebuie să găsească răspunsuladecvat la întrebarea „ce a vrut să spună emiţătorul?" Demersul săuimplică apelul la s t r a t e g i i de tip euristic (de descoperire): dintremai multe ipoteze interpretative, el o alege pe aceea pentru care,utilizând toate datele lingvistice şi situaţionale de care dispune, nugăseşte contraargumente. Receptorul trebuie să conecteze prindeducţii ceea ce se spune cu ceea ce e mutual presupus sau s-aspus mai înainte (Levinson, 1 983, 21 ).
Emiterea şi receptarea sunt într-o strânsă i n t e r c o n d iţi o n a r e .
Înţelegerea a ceea ce spune emiţătorul curent şi planificarea proprieiintervenţii nu sunt activităţi distincte, secvenţiale şi separat organizateîn timp: informaţia preluată de la colocutor devine parte a intervenţieiulterioare a receptorului (Brown, 1 995, 40).
4.5. Semnificaţia enunţurilor este rezultat al unei n e g o c i e r i întrecolocutori, în cursul căreia sunt valorificate cele mai diverse componente ale contextului comunicării. Aceasta pentru că înţelegerea unuienunţ nu constituie decât rareori un scop în sine; ea creează bazaunei activităţi ulterioare, în raport cu care se determină ce esteadecvat şi ce nu (ibid., 23).
Con t e x t u I c o m u n i c a t i v este unul dintre conceptele majoreale pragmaticii, desemnând tocmai ansamblul factorilor care
