Acte verbale 31
6. Condiţii de reuşită
6.1 . J. Austin a semnalat distincţia dintre enunţurile c o n s t a ta t i v e,care descriu, relatează sau consemnează o stare de fapt (Afară
plouă; Ion citeşte o carte), şi enunţurile p e rfo r m a t i v e, a căroremitere implică realizarea practică a acţiunii exprimate de verbul dinpropoziţia regentă (Promit să-ţi aduc cartea; Îţi mulţumesc pentru
flori). Cele două tipuri de enunţuri nu prezintă în mod necesardiferenţe formale, performativele putând împrumuta forma declarativă, specifică pentru constatative, inclusiv „machiajul" lor gramatical(cf. supra exemplele). Ceea ce le deosebeşte este faptul că numaicon statative l e se ca ra cte rizează p r i n va l o a re de a d evăr,performativele putând fi calificate numai drept reuşite sau nereuşite(Austin, 1 962, 1 - 1 4). Enunţurile performative sunt metalingvistice;ele îşi pot etich eta expl icit - prin verbe performative - forţailocuţionară, clasificând implicit actul realizat (în exemplele de maisus, verbele etichetează actele exprimate pri n enu nţu ri d reptpromisiuni, respectiv mulţumiri). Desemnându-şi statutul comunicativpropriu , enunţurile performative sunt autoreferenţiale.
Identificarea clasei enunţurilor performative l-a condus, de fapt,pe J. Austin la formularea teoriei actelor verbale. S-a remarcat(Levinson, 1 983, 23 1 ) o anu mită inconsecvenţă (cu consecinţepozitive însă) a autorului, care, iniţial , concepe clasa enunţurilorperformative drept o clasă limitată, identificabilă îndeosebi în situaţiiceremoniale sau rituale, dar sfârşeşte prin a admite că orice actverbal (inclusiv aserţiunile sau descrierile) se caracterizează printr-oa n u m ită forţă ilocuţionară (cf. Austin , 1 962, 1 -6 vs. 1 44- 1 48) .
