Principii pragmatice 55
implicaţie este dată de comportamentul lor în raport cu testul negaţieişi al interogaţiei: numai presupoziţiile se conservă în cazul varianteinegative sau interogative a propoziţiilor, pe când implicaţiile logicesunt anulate. În exemplul considerat, pentru variantele: Ion nu regretă
plecarea Mariei şi Ion regretă plecarea Mariei?, implicaţia logică „Ionregretă ceva" nu mai este valabilă (forma interogativă reflectă
incertitudinea în privinţa prezenţei sau a absenţei regretului), darpresupoziţia rămâne aceeaşi: ,,Maria a plecat".
Din perspectivă pragmatică, nu conţinutul propoziţional şi valoareade · adevăr constituie repere fundamentale pentru definirea presupoziţiilor, ci situaţia în care este rostit un enunţ, situaţie caracterizată
printr-o anumită configuraţie a atitudinilor şi intenţiilor participanţilorla activitatea comunicativă. Presupoziţiile nu aparţin propoziţiilor -
deci unor obiecte lingvistice -, ci indivizilor care enunţă propoziţiileţinând seama de dimensiunile fondului de informaţii diverse ca natură,deţinut în comun cu ceilalţi. Considerate drept fundal pentruactivitatea enunţiativă, ·presupoziţiile sunt explicate de pragmatică
în termenii axiomelor generale ale comunicării raţionale, şi nu înaceia ai unor ipoteze ad-hoc despre semantica anumitor cuvinte sauconstrucţii (Stalnaker, 1 991 , 472; pentru avantajele definiriipragmatice a presupoziţiilor, ibid. , 475-476).
S-a subliniat apropierea dintre definiţia pragmatică a presupoziţiilor şi conceptul preteoretic care circulă în limbajul curent,presupoziţiile pragmatice exprimând, în esenţă, intuiţiile noastredespre ceea ce este luat drept sigur (de la sine înţeles) când vorbim.
Relaţia dintre ceea ce este asertat şi ceea ce este presupus într-unenunţ a fost asemănată cu aceea dintre figură şi fond în pictură
(Levinson, 1 983, 1 80); deşi sugestivă, comparaţia pierde din vederecaracterul dinamic al activităţii comunicative (Asher (ed.), 1 994,3320). Cercetările mai noi privesc presupoziţiile ca manifestare aunei relaţii tripartite, incluzând emiţătorul, cadrul enunţării şi receptorul
(ibid., 3321 ). Funcţionarea presupoziţiilor în discurs necesită reînnoirea constantă în cursul interacţiunii a acordului tacit între participanţiasupra limitelor „teritoriului" comun. Includerea de către emiţător întreaceste limite a unui element nerecunoscut ca atare de alt participant poate declanşa o renegociere a contractului sau o polemică alcărei rezultat poate fi, într-o situaţie extremă, blocarea comunicării.
Cf., de exemplu, enunţul: Fratele lui Ion este plecat la Paris, a cărui
