Principii pragmatice 67
cooperativ şi de maximele subordonate acestuia, politeţea este oformă de manifestare a caracterului raţional al activităţii comunicative, activitate orientată spre atingerea anumitor scopuri.
Scopurile urmărite de participanţii la un schimb verbal sunt, de celemai multe ori, diferite între ele sau chiar divergente. În acelaşi timp,orice individ are trăsături temperamentale şi psihologice specifice.
Conştientizarea acestor aspecte determină, în mod natural,preocuparea constantă a fiecăruia de a găsi căi de acces spre ceilalţi,fără a aduce prejudicii propriei persoane. A nu ţine seama de partenerînseamnă a te expune riscului de blocare a procesului comunicativ.
Raportarea continuă şi adaptarea la celălalt sunt rezultatul uneiatitudini raţionale, şi nu altruiste (cf. Kerbrat-Orecchioni, 1 992, 299).
1.4. Înţelegerea pragmatică a conceptului de politeţe s-a conturat,iniţial, în limitele paradigmei acţionale, prin valorificarea conceptelorde act verbal indirect şi de implicatură conversaţională. Postulareacapacităţii de exprimare indirectă de către emiţător a forţei ilocu
ţionare a unui enunţ şi a capacităţilor receptorului de a identificaforţa „reală" a enunţului prin deducţii pragmatice, determinate derecunoaşterea principiului cooperativ şi a maximelor subiacenteacestuia, a permis sesizarea rolului expresiei indirecte în reducereapotenţialului conflictual al unor acte comunicative, prin protejareareciprocă de către participanţi a imaginii lor individuale.
Analiza conversaţională a extins domeniul de aplicabilitate aconceptului de la nivelul microstructural (enuntare - act verbal) lacel macrostructural (discurs - eveniment com�nicativ), semnalândexistenţa unor structuri şi forme dialogice cu funcţii în esenţă similarecelor ale formelor indirecte de expresie (secvenţele preliminare,mişcările de sprijinire a actului comunicativ, mărcile discursive aleezitării etc. - cf. lonescu-Ruxăndoiu, 1 999, sub B.11.). Constatareanaturii anticipative a strategiilor conversaţionale a permis rafinareadefiniţiei pragmatice a politeţii, prin evaluarea adecvată a proporţieidintre componenta acţională şi cea interacţională a proceselor decomunicare (în legătură cu orientările conturate în studiul pragmatical politeţii, cf. Held, 1 995, 1 39-1 48).
De remarcat că, sesizând complexitatea condiţionărilor şi amecanismelor politeţii, diversele încercări moderne de teoretizareîn acest domeniu fac apel nu numai la aparatul conceptual alpragmaticii, ci şi la concepte împrumutate din alte discipline ştiinţifice,
