(coming to an understanding - Weigand, 1995, 111), ci subliniereadiferenţelor şi uneori chiar augmentarea acestora. Dezacordul esteprogramatic, este o regulă constitutivă (în termenii lui J. Searle),privită ca atare de participanţi. El reprezintă tipul structural nemarcat,în timp ce acord: ii este tipul marcat, prefaţând frecvent o amplificarea dezacordului într-o secvenţă ulterioară. În cazul comunicării conflictuale se poate vorbi despre ceea ce unii specialişti au numit
planned miscommunication (Coupland, Wieman, Giles (eds.), 1991 ).
Cooperare înseamnă, în această situaţie, realizarea unui tip particular de coerenţă locală macrostructurală, bazată pe o alternanţă
relativ sistematică de pro şi contra într-o anumită problem�.
B. Principiul politeţii
1. Definirea conceptului de politeţe
1.1. Referindu-se la maximele conversaţionale, H. P. Griceprecizează că acestea sunt legate în mod special de. obiectivul principal al schimburilor verbale: transmiterea cu cea mai mare eficienţă
a unor informaţii. El admite, în acelaşi timp, că schema sa ar trebuiextinsă, pentru a include şi alte obiective, cum ar fi influenţarea saudirijarea acţiunilor celorlalţi, întrucât participanţii la schimburile verbaleţin, în mod normal, seama şi de alt tip de maxime, ·cu caracter estetic,social sau moral, care pot genera, de asemenea, implicaturi nonconvenţionale; ca exemplu, este menţionată maxima Fii politicos (Grice,1 991 , 308).
Considerată drept una dintre universaliile comportamentuluicomunicativ al indivizilor, politeţea este dificil de definit, mai alespentru că standardele şi formele sale concrete de expresie suntextrem de diversi�cate temporal, spaţial, social şi chiar individual.
Existenţa unui concept empiric de politeţe care funcţionează în fiecarecomunitate complică lucrurile, influenţând definiţiile specialiştilor.
1.2. Perspectiva curentă asupra politeţii este fundamentalp r e s c r i p t i v ă. Politeţea este înţeleasă ca un set de norme sociale -
variabil de la o comunitate la alta - din care decurg reguli practice
