Relevanţa este determinată . de doi factori : e f e c t e l ec o n t e x t u a I e , produse de raportarea enunţului la un anumit context, şi e f o r t u l c o g n i t i v din partea receptorului, dependent decomplexitatea stimulului prelucrat (lungimea enunţului, structura luisintactică, natura lexicului). Un enunţ este cu atât mai relevant, cucât are ca rezultat mai multe efecte contextuale: adăugarea unorpresupuneri, suprimarea unor presupuneri, confirmarea presupunerilor existente în contextul mental al receptorului (ibid., 42). În acelaşi timp, un enunţ este cu atât mai relevant, cu cât necesită un efort de prelucrare a informaţiei mai redus. Receptorul este recompensat pentru efortul cognitiv depus, sub forma efectelor contextuale. Relevanţa unui stimul depinde de echilibrul între aceste efecte şi efortul de procesare cerut.
În concepţia lui Sperber şi Wilson, relevanţa comportă deci gradediverse. Se poate remarca, de asemenea, faptul că autorii nuconsideră contextul drept dat, ci drept construit de receptor pe bazainformaţiei conceptuale furnizate de enunţ, dar şi prin raportare lacotext şi la aspectele concrete ale situaţiei de comunicare.
Presupunerile pe care le face receptorul în procesul de interpretarepot fi comunicate explicit sau implicit. Sperber şi Wilson desemnează
aceste două cazuri prin termenii e x p l i c a t u r i şi i m p l i c a t u r i .
Explicaturile sunt rezultat al dezvoltării formei logice codate în enunţ
Principii pragmatice 63
prin combinarea trăsăturilor conceptuale codate lingvistic şi a celordeduse din context (de exemplu, procesul atribuirii de semnificaţiielementelor deictice, anaforice sau al identificării atitudinii propoziţionale). Cu cât contribuţia trăsăturilor contextuale este mai redusă,cu atât explicatura este mai explicită. lmplicaturile sunt construitepe baza i nformaţiei contextuale, îndeosebi prin dezvoltareaschemelor de formulare a ipotezelor, furnizate de memoria enciclopedică, pentru a obţine acele interpretări ale enunţurilor care satisfacprincipiul relevanţei. Conceptul nu se suprapune cu acela definit deGrice.
Pentru Sperber şi Wilson, distincţia dintre conţinutul explicit şiimplicit al enunţurilor nu se bazează pe opoziţia dintre presupunericodate şi presupuneri deduse; orice presupunere cere un elementde deducţie. Explicitul este, ca şi relevanţa, gradabil şi are o complexitate pe care nici Grice, nici alţi pragmaticieni nu au sesizat-o. Înopinia l u i Sperber şi Wilso n , d istincţia propusă de Grice întreimplicaturi convenţionale şi conversaţionale nu se justifică, primacategorie de implicaturi putând fi reanalizată ca desemnând aspectedeterminate pragmatic ale conţinutului explicit (Sperber, Wilson 1 986,1 81 - 1 83). Din perspectiva teoriei relevanţei, implicaturile cer un efortde procesare mai mare, compensat însă de cantitatea de informaţieaditio
' nală obti' nută.
6. Cooperare vs. conflict în comunicare
Realitatea comunicativă n u ne înfăţişează numai cazuri deinteracţiune verbală armonioasă, bazată pe cooperarea dintreparteneri, ci şi cazuri în care aceştia intră în dispută sau cazuri încare disputa este „programatică". Motivarea unor astfel de situaţiieste multiplă: socială, în măsura în care există divergenţe de opiniişi interese între indivizi, psihologică, în măsura în care există diferenţede personalitate şi temperament, dar şi intradiscursivă, determiantă
de cerinţele care definesc anumite genuri (cele, în esenţă, polemice).
