În planul expresiei, politeţea pozitivă se caracterizează prinasocierea cu limbajul curent al relaţiilor de intimitate, precum şi prinsublinierea continuă a existenţei unui „teritoriu" comun şi a ideii debună funcţionare a raporturilor de cooperare dintre parteneri.
Forţa redresivă a politeţii pozitive este intrinsecă, în măsura încare tendinţa de identificare a emiţătorului cu receptorul contracarează orice sugestie de ameninţare a eului pozitiv al acestuia dinurmă, tipul de limbaj folosit contribuind la producer�a acestui rezultat.
Aparenţa de exagerare (a admiraţiei, interesului, aprobării pentrupartener), specifică formelor politeţii pozitive, nu reprezintă un mod
80 Limbaj şi comunicare. Elemente de pragmatică lingvistică
mascat de încălcare a maximei calităţii, pentru că are un caracterritual recunoscut de parteneri; ea îl determină pe receptor să impliceconversaţional dorinţa sinceră a emiţătorului de a da satisfacţie euluipozitiv al celuilalt. Politeţea pozitivă este legată mai degrabă deconversaţia fatică decât de transmiterea strategică de informaţiecognitivă.
Principalele s t r a t e g i i ale acestui tip de politeţe sunt, după
Brown şi Levinson:
( 1 ) Formularea unor constatări despre receptor, care să reflecteatenţia acordată celor mai diverse aspecte referitoare lacondiţia acestuia (interese, dorinţe, necesităţi, bunuri).
ex.: Ai o rochie nouă! �i vine foarte bine.
Cf. şi „Atticus ne spusese că e politicos să vorbeşti oamenilordespre ceea ce îi interesează pe ei, nu pe tine" (Lee, 1 967, 253).
(2) Exagerarea interesului, aprobării, simpatiei pentru receptor.
ex.: Ai aranjat splendid casa.
E minunată priveliştea de pe terasa ta.
Ce grădină fantastică ai!
(3) Sporirea interesului propriei intervenţii în conversaţie, caformă de manifestare a atenţiei acordate receptorului. Maiales în cazul intervenţiilor mai ample, în care emiţătorulpovesteşte ceva, povestirea trebuie să fie vie, amuzantă saucaptivantă. Un asemenea rezultat se poate obţine prinalternarea timpurilor verbale, prin folosirea unor formule deimplicare a receptorului etc.
ex.: Când au Încetat - gata, nu mai trăgeau nici un foc - zice:
,,Hai, ridicaţi-vă, aveţi ceva, sunteţi ... mai trăiţi?" Zic: ,, Trăiesc, văd că trăiesc. ",, Vă doare ceva?" ,,Nu. Da ' pă tine?" ,,Nici pă
mine. Hai, ridicaţi-vă să vă văd!" Când ne-am ridicat, Victore, parcă stăteam Într-un picior. Uite-aşa mă clătinam. Pământul era o apă În care stăteam În picioare ca Isus care mergea pe valuri, aşa era pământul dup-atâta bubuială. Şi-am plecat ameţiţi la cantonamentul nostru. (text înregistrat) (4) Folosirea unor forme de expresie specifice relaţiilor între membrii aceluiaşi grup: forme de adresare şi de referire specifice (persoana a l i-a sg. a pronumelor, termeni generici, familiari, prenume etc.); for'1le regionale sau argotice; structuri eliptice (sugerând ideea de fond informativ comun) etc.
