90 Limbaj şi comunicare. Elemente de pragmatică lingvistică
identificându-se cu adecvarea la context, decât ca o proprietatevirtuală a enunţurilor abstracte, reclamând pentru actualizare satisfacerea unui număr de condiţii; acestea ar constitui, de asemenea,un reper pentru definirea impoliteţii, a politeţii insuficiente (underpoliteness), dar şi a excesului de politeţe (overpoliteness)
(Kerbrat-Orecchioni, 1 992, 257-258).
După K. Werkhofer, teoria în discuţie sugerează un dublu concept de comunicare: politicoasă (în viziune modernă, noncomunicare) şi reală (adevărată). Cea dintâi este definită negativ, ca modde a compensa consecinţele nedorite ale celeilalte; aceasta din urmă
este comunicarea cooperativă în sensul lui Grice. Distincţia menţionată este strâns legată de distincţia dintre individual şi social (cf.
Werkhofer, 1 992, 1 81).
2.3. Un alt model al politeţii al cărui punct de plecare îl constituieîncercarea de a da un răspuns - în limitele teoriei actelor verbale -
la problema exprimării indirecte a forţei ilocuţionare este acela propusde G. Leech (Leech, 1 983).
Autorul observă că există cazuri - printre care cel al actelorindirecte - care dovedesc că principiul cooperativ nu este suficientpentru explicarea relaţiei dintre sensul şi forţa ilocuţionară a unuienunţ. Acest principiu îşi găseşte complementul necesar într-unprincipiu, orientat spre coordonatele sociale şi psihologice alecomunicării, cel al politeţii (ibid., 80). Dacă principiul cooperativ reglementează ceea ce se spune într-o conversaţie în raport cu obiectivele ilocutionare sau discursive avute în vedere, principiul politeţii are rolul de a menţine echilibrul social şi relaţiile amicale. În felul acesta, principiul politeţii justifică presupunerea atitudinii cooperative a interlocutorilor, pe care se întemeiază activitatea comunicativă (ibid., 82). Aceste două principii, dar şi altele de ordin secund, cum ar fi principiul ironiei, bazat pe exploatarea principiului politeţii, constituie o retorică interpersonală (ibid., 1 5), care guvernează planificarea şi interpretarea mesajelor, altfel spus - comportamentul comunicativ al indivizilor.
Importanţa relativă a celor două principii de bază este dependentă
de contextul comunicativ. Posibilele tensiuni dintre cerinţele fiecăruiprincipiu sunt soluţionate de emiţător, care trebuie să determine cemesaj să transmită şi cum să o facă, în funcţie de context, acordândprioritate unuia dintre principii şi reducând rolul celuilalt.
