în fiecare râu se-nseninează un vis
al lumii nevăzute, ascunse aievea în adânc.
Râul îşi trăieşte prezentul meandru,
hrănit din confluenţe, din aluviuni
(toate, acum, roci sedimentare)
şi din nelipsitele eroziuni sincrone.
Pierde necontenit din el însuşi
traversând terenul arid,
lăsând să crească din seva lui
acviferele subterane;
firul apei îi este adesea împins spre malul concav care îi strânge, ca o coastă înţepată,
valea (albia trupului).
Dar el adună, răbdător, pe malul conex,
tot ce a găsit bun în lumea impură.
Îşi aminteşte tot ce-a văzut în grăbita lui trecere, aude mersul curenţilor de apă din jur
şi desenează lin un colţ de rai.
Râul îşi conservă visul
cu malurile tremurând
în căutarea mării.
În numele poemului • 29
Abia acum, când ai închis uşile,
când ai răsucit o singură cheie,
de parcă ai fi încuiat cu o mie de zăvoare, când perdelele sunt trase,
ferestrele sunt bine închise,
soarele, în sfârşit, nu-ţi mai pune în faţă oglinzi în care să tremure trupul tău provizoriu; acum, închis în casa ta ca într-o arcă,
simţi cum cade ploaia afară,
cum mângâie pereţii,
cum cântă apa, cum te cheamă,
cu cântecul ei plin de promisiuni,
în călătoria lungă şi plină de aventuri a ploii; acum, abia acum,
când nimeni nu te mai convinge
să deschizi, să ieşi, să asculţi
forfota lumii care umple nimicul.
Abia acum simţi că trăieşti!
Ce ciudat,
când atâta singurătate
