verile au fost verzi,
verile au fost scurte,
în oglinda lor au zburat nestingherite păsările şi visele, uşoare ca puful de păpădie
scăldat în lumină.
Acum nimic din toate acestea.
Totul în jur e amorţit în visare,
adormit de laurii verii!
Acum copacii s-au aprins ca nişte lumânări încercând să îmblânzească stihiile.
Crepusculul a coborât sub paşi,
potecile au devenit multicolore,
strălucind sub ploaia stelară.
38 • Magda Grigore
În mine a adormit o femeie plăpândă,
întinsă leneş pe frunzele de nuc.
În visul ei timpul trece mult mai repede, vara este un melc ascuns în frumuseţile pustii; zilele ei sunt fragile, doar nişte vreascuri pe rugul toamnei fără căpătâi;
în visul ei lumea îmbătrâneşte,
copacii sunt deja goi şi înalţi,
gâturi de păsări tăiate
în care ea îi vede pe ceilalţi!
Acum sângele a căzut peste iarba verii
şi a aprins cărarea cu frunziş;
femeia tresare în somn, amurgeşte,
dansează ca un iris şi drumurile o duc
în zborul aurit, înfiorat de libertate -
o fiinţă mărunţită,
sub frunzele de nuc .. .
În numele poemului • 39
Vineri, ceai negru şi un poem orb
marcând declinul timpului
şi speranţa restauraţiei sufleteşti.
Clipa, într-o tresărire de orgoliu,
a recuperat arhitectura veşniciei
lăsându-ne să trecem liberi
dincolo de portalul ei.
