În numele poemului • 7
La Voroneţ se vede totul limpede:
nu ai nevoie de trecut,
nu ai nevoie de viitor,
sufletul se ghemuieşte
fericit
şi mirat
că verdele surâde în albastru.
8 • Magda Grigore
Îmi place uneori să privesc marea
crescută din limbile de pământ devastat
în timpul furtunilor tainice cu patru dimensiuni.
Îmi place să aud, să văd, să simt
cum mă trage-n adânc
melancolia mării care devorează;
îmi place să ascult apele foşnind,
plutind şi căzând uşor printre degetele lumii, cum se adună înlăuntrul ei -în fiecare trup în care a prins rădăcini nevăzute un chivot.
Tu crezi că marea
este doar o vastă întindere de apă
cu viaţă diferită de a noastră,
îţi place s-o priveşti liniştit pe o plajă nocturnă, îngândurat cercetând în mangrove
sau cu braţele deschise luminos
în superbele estuare.
Dar eu ştiu că dragostea merge pe ape,
că marea s-a prăbuşit odată în pieptul tău ca să poţi să te naşti.
În numele poemului • 9
Dacă mi-apropii urechea încet de tine acum pot să ascult cum şi-aruncă apa pe diguri, cum sapă în oase şi în vis.
Sângele din venele urechilor mele
aleargă cu mii de noduri marine, însingurat, să asculte cântecul mării din tine.
Eu ştiu că marea este o apă curgătoare, că vine dintr-o veche mitologie
în care zeii s-au luptat pe viaţă şi pe moarte pentru pacea totală a clipei de acum.
Când marea din tine va pleca
