şi să zbori.
20 • Magda Grigore
Ea se afla pe marginea vieţii,
sângele îi cădea încet, încet, în cer.
Ordinea lumii se inversase,
timpul aluneca grăbit, ca o apă curgătoare, o cascadă a clipelor sparte în cochilii de scoică, o cascadă a zilelor sfâşiate
care îşi pierduseră rostul,
reci, goale, cu sunet de bulgăre de pământ uscat.
Eu aşteptam
pe marginea unui pat numai al durerii,
al remuşcărilor aprinse de ziua ajunsă în apus, al remuşcării de a fi viu, de a rămâne viu, de a rămâne în urmă,
rupt dintr-o îmbrăţişare mirosind a moarte.
Tăcerii îi era frică, se cuibărise în mine, iar sufletul făcut arcuş pe vioara suferinţei cânta rugăciunea din urmă pentru ea,
doar pentru ea.
Speranţa atârna ca o piatră, uitându-şi zborul, căzut în fântâna dinaintea lumii.
În numele poemului • 21
Mâinile noastre s-au atins pentru ultima oară
la poarta dintre lumi, degetele ni s-au desprins,s-au despletit ca apele;
ce clipă, ce urgie, ce sete de aer,
ce suflu, ce gust, ce zgomot înăbuşit în urechi,ce stranie chemare a ecoului pe marginea vieţii,ce frică!
Cel mai greu mi-a fost să urc cu ea în braţepodul dintre lumi, grea ca o aducere aminte -
toate bucuriile noastre căpătau gust sălciudin apa vânătă a timpului scurs,
ce clipă, ce urgie, ce sete de aer!
Cu cât durerea devenea mai mare,
cu atât eu deveneam mai mică sub umbra ei
-purtând-o în braţe pe mama mea,
care ducea în carnea ei de ceară lumea.
Cu cât spaima devenea mai mare,
cu atât deveneam copil, uitând cuvintele,un prunc în grădina braţelor ei,
ca într-un aşternut divin;
