Se ştie bine felul în care problema a fost rezolvată în mod traditional: ceea ce nu este discurs devine discursiv în elementul şi prin intermediul reprezentării. Aceasta, oferind lucrurile reflecţiei şi analizei, îngăduie să li se atribuie un ansamblu de semne care, legate unele de altele, formează
un discurs. Această idee nu a dispărut niciodată şi o putem regăsi sub o formă uşor modificată în concepţia aparent inversă care face să derive decupajul şi identificarea lucrurilor din organizarea lingvistică. Şi într-un caz, şi în celălalt, semnele verbale sunt legate de elemente nondiscursive, dar pe care reprezentarea le-a apropiat deja de un discurs posibil. De fapt, funcţia mediatoare a reprezentării nu e de ajuns pentru a masca radicala imposibilitate a acestei transformări: dacă un lucru capătă
c
Foucault a scris mai întâi, apoi a şters: ,,În ce sens putem spune că discursivitatea nu a fost luată doar drept forma generală, ci că a devenit efectiv această formă? Prin discursivitate, nu trebuie să înţelegem nici o serie de enunţuri reale, însufleţind în secret experienţa, nici o structură de limbă care ar fi un principiu universal de inteligibilitate; trebuie să înţelegem că de-acum nu are existenţă sau realitate decât discursul sau ceea ce poate fi actualmente transformat în discurs; şi dacă ne gândim că una dintre proprietăţile discursului este tocmai de a putea să fie mereu transformat într-un nou discurs, vom spune că, în zilele noastre, tot ceea ce este transformabil în discurs există, dar numai atât".
326
Mutaţia de astăzi
un semn, asta se întâmplă în măsura în care el poate face parte dintr-un discurs, în măsura în care locul său într-o serie întreagă de enunţuri este efectiv organizat, schiţat chiar din exterior şi lăsat oarecum liber. Semnul nu este elementul constitutiv al discursului, ci produsul lui elaborat. Dacă ne amintim că discursul a fost definit drept sistemul imanent tuturor enunţurilor posibile, înţelegem că doar discursul guvernează desemnarea � instaurarea unui raport de semn între un „lucru" şi un „cuvânt".
Nu putem aşadar să spunem că lucrul capătă un semn sau că semnele decupează lucrurile şi le fac să apară în individualitatea lor; sau, mai degrabă, aceste două afirmaţii nu sunt adevărate decât pe fondul discursului deja existent şi desfăşurat. Astfel încât „transformabilitatea" în discurs nu este niciodată decât o proprietate a discursului însuşi. Vedem în aceste condiţii că nu poate să existe şi nu poate fi dat în experienţă decât ceea ce este discurs.
Discursivitatea prin care se defineşte experienţa şi care îi dă posibilitatea de a fi nu aparţine niciodată decât discursului însuşict.
d Variantă pentru sfârşitul manuscrisului:
„Nu era vorba nicidecum de a aduce la lumină spaţiul discursivităţii în care îşi găseşte loc orice experienţă, ci de a ghici cuvântul - ordin, sfat, precept, lecţie - care ar dezvălui raţiunea de a fi a lucrurilor: discursul a cărui existenţă era presupusă şi căruia i se căutau diversele enunţuri nu era decât un instrument pentru a da socoteală de lume şi de poziţia sa intermediară între om şi Dumnezeu. Nu discursivitatea în general dădea socoteală de experienţă, ci prin cutare sau cutare enunţ din care se regăseau fragmente sau indicii, se dădea socoteală de figura lucrurilor, de poziţia lor, de existenţa lor singulară.
Evenimentul actual, care instaurează discursul ca referenţial general, este de un cu totul alt tip. El nu constă în descoperirea sau reconstituirea unui text prim, a unui act de vorbire iniţial şi etern, ci într-o mişcare proprie culturii noastre şi care face din discursivitate forma generală
a ceea ce poate fi dat în experienţă. Această mişcare nu constă în a 327
