Istoria arhivei-discurs
şi este cu neputinţă de evitat în actualitatea ei. Ea se oferă pe fragmente, regiuni şi niveluri, cu atât mai deplin, fără doar şi poate, şi cu atât mai multă claritate, cu cât mai mult timp ne separă de ea [ ... ] Analiza arhivei comportă, prin urmare, o regiune privilegiată: în acelaşi timp apropiată nouă, dar diferită de actualitatea noastră, bordura timpului este cea care ne înconjoară prezentul, care îl domină şi îl semnalează în alteritatea lui; este ceea ce, în afara noastră, ne delimitează." (id., Arheologia cunoaşterii, pp. 1 61 -1 62).
1 6. ,,Descrierea arhivei îşi desfăşoară posibilităţile (şi controlul asupra acestor posibilităţi proprii) pornind de la discursurile care tocmai au încetat a mai fi ale noastre; pragul ei de existenţă
este instituit de ruptura ce ne desparte de ceea ce noi nu mai putem spune şi de ceea ce cade în afara practicii noastre discursive; ea începe odată cu exteriorul propriului limbaj; locul ei este distanţa la care se situează practicile noastre discursive.
Din acest punct de vedere, ea echivalează cu o diagnosticare a noastră înşine. Şi nu pentru că ea ne-ar permite să întocmim lista trăsăturilor noastre distinctive şi să schiţăm dinainte figura pe care o vom avea în viitor [ ... ] Astfel înţeles, diagnosticul nu stabileşte o constatare a identităţii noastre prin jocul deosebirilor. Stabileşte faptul că suntem diferenţă, că raţiunea noastră
este diferenţa discursurilor, istoria noastră - diferenţa timpurilor, eul nostru - diferenţa măştilor. Că diferenţa, departe de a fi origine uitată şi îngropată, este tocmai această dispersie care suntem şi pe care o săvârşim." (id., Arheologia cunoaşterii, p. 1 62).
317
Capitolul 1 5
Mutatia de astăzi
Apariţia unei arhive integ rale şi transformareafunctionării ei - Neutralizarea actelor de vorbire siI
I
distribuirea lor în spaţiul de proliferare a discursuri lor - I nepuizabila exterioritate a discursului:elementul discursivitătii - Constituirea discursuluica referenţial general şi condiţie de posibilitate anondiscursivului - Transformabilitatea în discurs caproprietate a discursului însuşi
În ciuda tuturor dificultăţilor care se opun reperării a ceea ce se petrece astăzi, putem totuşi să indicăm câteva dintre modificările ce ni se par sigure.
Prima trăsătură care opune sistemul nostru de arhivă şi de discurs celui care l-a precedat este fără îndoială constituirea unei arhive integrale. La prima vedere, se pare că, într-adevăr, cultura noastră s-a înhămat la misiunea de a conserva totul ca fapt de discurs; că a început să considere că nimic din ceea ce a putut fi spus nu merita să fie neglijat; şi că, într-un fel sau altul, orice fapt de vorbire trebuia să lase o urmă destinată vreunei eventuale utilizări. Extinderea tuturor procedeelor de înregistrare, conservarea din ce în ce [mai] meticuloasă a ceea ce a putut fi spus sau scris, inventarierea sistematică a arhivelor de care dispunem pentru propria cultură sau pentru cea a altora, toate acestea poartă în 318
Mutaţia de astăzi
ele, într-un anumit sens, mărturia unui asemenea proiectde conservare şi de păstrare, la dispoziţia sa, a totalităţiidiscursurilor. Dar acesta nu este încă decât un fenomendestul de superficial. Într-un mod mai profund, ceeace s-a schimbat în epoca noastră nu este cantitatea dearhivă care se constituie (ea nu a încetat să crească demai multe secole), ci funcţionarea ei. Timp îndelungat,şi până la noi poate, cultura occidentală a conservatdiscursurile pentru a-şi constitui o memorie: era înregistrat, înscris, gravat şi întreţinut un discurs care puteasă fie - sau merita să fie - reînsufleţit printr-un actde vorbire ideal identic sau simetric ori analog cu celcare-l lansase iniţial. Conservarea discursului extindeao permanenţă a unui act la un alt act de vorbire şi eraîn întregime destinată să permită celui de-al doilea să
se lege de primul. Modelele sau formele canonice aleconservării discursului erau date prin înregistrarea unuicuvânt cu rol de promisiune, a cărui notare constituie unsoi de repetiţie reînnoită în fiecare clipă; sau prin înregistrarea unei povestiri care trebuie să poată fi spusă dinnou, aşa cum a fost spusă prima dată; ori prin notareaunor ordine transformate în regulamente sau în institu
ţii, a unor observaţii transformate în precepte practice,a unei cunoaşteri considerate ca definitiv adevărată şiputând fi repetată în orice moment, fără a pierde cevadin validitatea ei; sau, încă, prin transcrierea unor operesusceptibile să fie reactualizate într-un act de consumsau de reprezentare. Discursul conservat era în întregimeîntors către eventuale acte de vorbire a căror posibilitate, natură şi formă erau prevăzute în interiorul acestuidiscurs (când se destina el însuşi conservării) sau cel319
M ichel Foucault
puţin determinate parţial de actul care le dăduse naştere.
Discursul, etalat sau concentrat în procese de conservare, era de fapt dominat de ansamblul actelor care îl zămisliseră şi care prescriau deopotrivă formele înregistrării şi ale menţinerii şi actele secunde ale restituirii. Erau acte trecute şi viitoare, dedublate şi repetate, care îşi impuneau legile lor conservării enunţurilor. De aici, faptul
[că] existenţa proprie a arhivei şi a discursului nu era percepută în ea însăşi; echivala cu un fel de materie neutră, inertă şi transparentă, permiţând să se treacă de la un act de vorbire la un altul sau de la un act de vorbire la pura şi simpla lui repetare. Subiectul vorbitor, ceea ce gândeşte acesta, ceea ce simte, ceea ce ştie în momentul în care vorbeşte, intenţia care-l animă erau raţiunea de a fi a discursului, dar şi raţiunea de a-l conserva şi de a-l repeta în noi acte de vorbire. Discursul nu era nimic mai mult decât manifestarea acestor acte regrupate, legate şi extrapolate sub termenii de conştiinţă, de cunoaştere, de reprezentare şi de subiectivitate. Arhiva-discurs funcţiona ca loc de reconstituire a actelor de vorbire.
Însă tocmai acest raport al arhivei cu actele este inversat în cultura actuală; sau, mai degrabă, el se vede şters, deoarece arhiva, astăzi, există numai în funcţie de discurs. Avem impresia că arhiva zilelor noastre se măreşte din ce în ce mai mult, se umple de elemente care nu figurau în ea odinioară, devine din ce în ce mai puţin selectivă şi îşi pierde principiile de alegere.
De fapt, această umplere a arhivei nu este decât celălalt aspect al unui fenomen fundamental: faptul că ea nu mai e comandată de natura actelor de vorbire şi de proiectul de a le repeta. Orice discurs are dreptul la 320
