Mutaţia de astăzi
arhivă şi, invers, arhiva, în loc să fie spaţiul reconstituirii actelor de vorbire, este doar locul de juxtapunere a discursurilor. Fără îndoială că arhiva permite mereu şi mai mult ca niciodată noi acte de vorbire care vor reactiva discursul înregistrat; dar aceste acte nu mai sunt determinate în natura lor, nici în forma lor, de cele care au provocat apariţia discursurilor. Discursul în arhivă, independent de natura actelor care i-au dat naştere,
[este] oferit unor noi acte de vorbire, dar în întregime indeterminate şi susceptibile la [rândula] lor să suscite orice tip de discurs. Orizontul arhivei este indeterminat.
De aici, faptul că toate discursurile, oricât de măruntă
ar fi importanţa lor, oricât de trecătoare ar fi valoarea
[lor], pot în mod justificat să facă parte din arhivă şi să
fie conservate; nimeni nu poate spune dinainte că nu merită să fie mentinute si că niciodată vreun nou act I
I
de vorbire nu-şi va propune serios să le reia. De aici, şi faptul că fiecare dintre ele trebuie să fie conservat, pe cât posibil, în integralitatea lui: nu este dat dinainte niciun privilegiu de alegere care să permită trierea a ceea ce, în el, este esenţial sau auxiliar. Această conservare integrală
a tot ceea ce a putut fi spus, iar asta în forma sa exactă, este evident un ideal care în mod sigur nu va putea fi niciodată atins: dar esenţială este răsturnarea care a făcut ca păstrarea discursului să treacă de la simplul rol de consecinţă (atunci când era vorba în primul rând de a repeta acte de vorbire sau de a face să se nască altele, analoage) la cel de principiu necondiţionat (pentru că
este vorba de a menţine în coexistenţa arhivei discursuri care vor putea să conducă la acte de vorbire multiple, a Conjectură: cuvânt-lipsă.
321
Michel Foucault
indeterminate şi care aşteaptă poate să fie încă inventate). Asta ne conduce la o a treia consecinţă: anume că
arhiva tinde să constituie o reţea de discursuri neutre care pot da naştere unei serii întregi de acte de vorbire, având intenţii, niveluri şi forme foarte diferite unele de altele şi absolut străine actului iniţial (comentarii, căutare a unui sens ascuns, analiză lingvistică, definiţie şi clasare a temelor, catalog al imaginilor şi al figurilor retorice, traducere în limbaj formal, decupare în vederea unei tratări statistice, discursuri alăturate sau suprapuse).
Astfel, prin această neutralizare a actelor de vorbire care trebuie să restituie discursul, acesta, în loc să fie închis, determinat şi filtrat dinainte, se vede plasat într-un spa
ţiu indefinit, în care poate mereu să se multiplice şi să
prolifereze în direcţii multiple. Discursul nu mai este un suport plat pentru actele de vorbire, el constituie un volum în expansiune în care actele de vorbire vin să se aşeze şi să asigure această proliferare. În sfârşit, ultima consecinţă: în măsura în care spaţiul arhivei-discurs nu este schiţat dinainte prin actele de vorbire, el nu trebuie să se ordoneze în funcţie de o conştiinţă, de o subiectivitate sau de o cunoştinţă; nu este nici manifestarea lor vizibilă şi un fel de versant exterior al lor; el este, dimpotrivă, locul în care actele de vorbire vin să se înrădăcineze şi să se situeze; discursul nu este urma sau fenomenul unui cuvânt rostit; este fiecare act de vorbire care-şi găseşte posibilitatea în elementul desfăşurat al discursului. Actul de vorbire este interior discursului; cât despre discurs, acesta este faţă de el însuşi într-o exterioritate pe care nimic n-o poate înfrânge sau epuiza1• Ne aflăm în elementul discursivităţii.
322
Mutaţia de astăzi
În faţa organizării arhivei integrale, o altă schimbare poate fi reperatăb: constituirea unui discurs ca referenţial generaF. Nu vrem să spunem prin asta că în cultura de azi discursul nu se mai raportează, nici în funcţionarea lui, nici în principiul lui, la un univers prediscursiv - cel al experienţei sau al trăitului ori al lucrurilor însele sau al concretului; ci că tocmai la el se raportează, dimpotrivă, nu numai ceea ce se dă ca străin discursului, ci şi discursul însuşi. În cultura care ne-a precedat, discursul, oricâtă
importanţă i se va fi acordat, avea mereu un mod de a fi secund: la el se făcea inevitabil referire. Această referinţă
lua forme multiple. Discursul funcţiona ca desemnare, descriere, analiză a ceea ce se oferea reprezentării; el dădea o formă comunicabilă actelor de judecată şi de voinţă; servea de vehicul pentru evidenţă, manifesta înlănţuirea adevărurilor, dădea un corp vizibil inferenţelor; avea ca scop să aducă la lumină toată lumea lucrurilor mute. Întreaga lui existenţă era legată de la bun început de un domeniu mai important decât el, în care se instaura pentru a servi de instrument universal. Orice discurs se întemeia pe soliditatea anterioară şi tăcută a unui element prediscursiv. Însă ceea ce se petrece astăzi în cultura b Foucault a scris asta mai întâi, apoi a şters: ,,Cealaltă trăsătură prin care putem caracteriza actualitatea noastră este, în faţa acestei constituiri a unei arhive generale şi corelativ cu ea, alcătuirea unui referenţial general de discurs. Trebuie să înţelegem prin asta transformarea a tot ceea ce poate fi dat în discurs. Se cuvine să răspundem numaidecât la trei obiecţii: prima ar consta în a spune că, de foarte multă vreme deja, de când omul vorbeşte, el îşi converteşte în discurs experienţa şi că asta nu e nimic altceva decât procesul obişnuit al oricărei cunoaşteri; ceea ce înseamnă că ştim, că putem să ne transformăm experienţa în discurs. A doua obiecţie ar consta în a spune că dacă alcătuirea acestui referenţial constă în a transforma în discurs experienţa înseamnă că aceasta este fundamentală şi primă; ea este cea care [ ... ]".
323
