Michel Foucault
Note
1 . Vezi supra, nota 3 din cap. 13, p. 296.
2. Pentru noţiunea de „referenţial", vezi M. Foucault, ,,Despre arheologia ştiinţelor", art.cit., p. 740, unde Foucault dă numele de referenţial interpreta experienţa şi ceea ce se oferă în ea ca o serie de propoziţii sau ca un text codat în diverse moduri; el constă în aceea că nimic nu mai poate să existe în lumea noastră care să nu fie transformabil în discurs.
Transformabilitatea în discurs nu este pur şi simplu un criteriu de adevăr, nici semnul că avem de-a face cu un fenomen pe care-l putem descrie şi observa, nici marca faptului că ţine de o experienţă posibilă: ea este pur şi simplu identică cu existenţa. Dacă ar trebui foarte grosier să facem o istorie [a] ceea ce a însemnat «a exista» în cultura occidentală în ultimele trei secole, am putea spune că a fost mai întâi faptul de a fi adevărat, apoi faptul de a putea fi dat în experienţă şi faptul că acum a exista înseamnă
a putea fi transformat în discurs. Adevărul, experienţa şi discursivitatea ar fi astfel cele trei forme după care gândirea noastră a recunoscut existenţa.
În ce sens putem să spunem că discursivitatea nu a fost înţeleasă doar în această formă generală, ci că ea a devenit realmente o formă generală?
Această întrebare se subîmparte numaidecât: ce trebuie să înţelegem prin discursivitate? Şi în ce fel putem să spunem [că] discursivitatea este forma cea mai generală a experienţei? La prima întrebare, putem răspunde în felul următor: dacă prin discurs înţelegem sistemul imanent a tot ceea ce a putut fi efectiv enunţat, discursivitatea este acest sistem în măsura în care e capabil să provoace noi enunţuri; însă a provoca noi enunţuri înseamnă a le putea transforma pe cele care există deja în propoziţii care n-au fost încă niciodată articulate; înseamnă, prin urmare, în acelaşi timp, a da naştere unui nou discurs - adică un nou sistem de enunţuri. Discursivitatea este proprietatea de a putea fi transformat în discurs - proprietate care aparţine tocmai discursului însuşi. La a doua întrebare, putem răspunde spunând că, în zilele noastre, nu se dă experienţei decât ceea ce poate să fie transformat în discurs; nu numai că despre ceea ce nu poate să fie transformat «trebuie să se tacă», aşa cum spune Wittgenstein [,,Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă" (L. Wittgenstein, Tractatus /ogico-phi/osophicus, trad.fr. de Gilles-Gaston Granger, Paris, Gallimard, 1933 [1921 ], prop. 7, p. 112 [Tractatus /ogico-philosophicus, trad. de Mircea Flonta, Bucureşti, Humanitas, 2001 ]), dar nu are nicio formă de existenţă posibilă. Dacă
«transformabilitatea» în discurs, dacă «discursivitatea» este o proprietate exclusivă a discursului însuşi, vedem, în aceste condiţii, că numai discursul există, deoarece el este singurul care poate să fie transformat în discurs".
328
Mutaţia de astăzi
discursului ca „un ansamblu de enunţuri în ceea ce are el individual"
şi susţine ca „ nebunia", de exemplu, nu este „obiectul (sau referentul)comun unui grup de propoziţii, ci referenţialul sau legea de dispersiea diferitelor obiecte sau a diferiţilor referenţi puşi în mişcare de u nansamblu de enunţuri, a căror unitate este definită tocmai de această
lege".
3. G.W.F. Hegel, Ler;:ons sur l'histoire de la philosophie, voi. I, La Philosophiegrecque. De Thales a Anaxagore, trad.fr. de Pierre Garniron, ed. de JulienFarges, Paris, Vrin, 201 9 [1 832] [Prelegeri de istorie a filozofiei, voi. I; trad.
de D.D. Roşca, Bucureşti, Ed. Academiei, 1 963].
329
ANEXA
Extrase din Caietele nr. 4 şi 6,iulie-octombrie 1 966
[Menţionarea datei de 27 iulie 1966 în al doilea capitol din Discursul filosofie pare să confirme ipoteza că
Foucault a redactat esenţialul acestui manuscris în vara anului 1966, la Vendeuvre-du-Poitou, înainte de a pleca în Tunisia. Ipoteza este confirmată ulterior de o serie de note scrise între mijlocul lui iulie şi mijlocul lui octombrie 1966, care se găsesc în Caietul nr. 6 (BNF, Fondul Foucault, cota NAF 28730, Cutia 91).
În aceste note, Foucault abordează mai multe teme care se află în centrul Discursului filosofie: filosofia ca acţiune de diagnostic; raportul dintre discursul filosofie şi prezentul său; dispariţia figurii omului, care nu antrenează totuşi dispariţia filosofiei ca discurs, ci mai degrabă transformarea ei; arheologia ca metodă de descriere a gândirii; noţiunea de arhivă-discurs.
Ni s-a părut deci interesant să le reproducem aici, cu alte note şi cu două scheme datate 21 august 1966, care se găsesc pe versoul Caietului nr. 4 (Cutia 91) şi care corespund analizei primului „model" al filosofiei postcarteziene pe care Foucault o dezvoltă în Capitolul 8 al manuscrisului.]
330
