ANEXA
1 5 iulie 1 966
Filosofie ca acţiune de diagnostic. Cărţile timpului.
Arheologia gândirii
A cunoaşte
A simula
A gândi
(Cunoştinţă)
(Scriere)
(Reflecţie)
Introducere: biblioteca. Comentariul. Discursul. Dispariţia subiectului. Cea a omului nu e de ajuns.
De fapt, omul a dispărut. Dar rămâne încă ceea ce l-a făcut posibil, ceea ce îl însoţeşte şi îl menţine încă în mod obscur. Cunoştinţă, scriere, reflecţie.
A elibera gândirea de toate acestea. A repara rana provocată de dispariţia omului şi de către om. A începe în sfârşit să gândim şi să vorbim despre altceva decât despre oameni.
1 6 iulie 1 966
Diagnostic: dar pentru ce? Pentru noi înşine, care vorbim şi dăm diagnosticul? Ce este acest diagnostic? A spune diferenţa, distanţa. A evoca această deviaţie care ne tine
I
la distantă.
I
La distantă
I
de ceea ce este trecutul si
I
viitorul. La distanţă de prezentul însuşi. A vorbi despre acest interstiţiu. Despre această lipsă.
Dar aici trebuie să fim atenţi: căci se poate spune că, după Kant, discursul filosofie are un raport cu prezentul său de discurs care nu exista pentru Descartes sau pentru Leibniz. Desigur, exista pentru Descartes sau Spinoza o sarcină de împlinit care nu era încă realizată. Prezentul filosofului era o exigenţă de îndeplinit. Nicio cunoştinţă
331
Michel Foucault
nu era absolut întemeiată; nicio filosofie nu adusese fericirea. Începând cu Kant, filosofia este legată de o anumită actualitate care o constrânge să denunţe iluzii, să
enunţe prezentul, să facă posibil un viitor.
Într-un sens, este un raport cu o filosofie a istoriei; dar, la drept vorbind, acest raport nu a devenit el însuşi posibil decât în măsura în care discursul filosofie s-a reperat în raport cu o anumită actualitate.
Diagnosticul. Diferenţa. Lipsa. Ceea ce împiedică
filosofia să fie ceea ce a prevăzut Nietzsche.
Rolul filosofiei, adică momentul ei. Ceea ce nu este interioritatea ei, ci exteriorul ei.
1 7 iulie 1 966
Însă ceea ce se petrece astăzi (deopotrivă ceea ce diagnostichează şi ceea ce îngăduie filosofiei să fie diagnostic) este dispariţia a ceea ce a fost fără îndoială
cel mai constant în cultura occidentală începând cu secolul al XVIl-lea: adică ceea ce a constituit dinastia omului.
Putem să spunem că, dacă omul ca o categorie fundamentală a gândirii şi a culturii occidentale a apărut în secolul al XIX-lea, printr-o mutaţie neîndoielnic enigmatică, el a moştenit ceea ce se formase în secolul al XVII-lea, într-o cu totul altă configuraţie: şi anume, reprezentarea. Epoca clasică nu avea nevoie de om pentru simplul motiv că reprezentarea asigura ordinea cunoaşterii. Dar, începând cu secolul al XIX-lea, s-a instaurat dimensiunea subiectului şi a obiectului, iar reprezentarea a devenit astfel [un] fenomen interior 332
