Michel Foucault
noastră, sub ochii noştri şi până în cel mai mărunt dintre discursurile noastre, este o răsturnare prin care discursul, scăpând acestui spaţiu nondiscursiv în care îşi avea locul şi în care funcţiona, devine corpul de referinţă în raport cu care totul era ordonat. Între axele discursului apare şi se constituie de-acum nondiscursivul. Totul, în zilele noastre, îşi găseşte posibilitatea în discurs: experienţa, realitatea, existenţa, subiectivitatea, fiinţa nu sunt altceva decât figuri discursive.
Trebuie să ne ferim aici de o eroare de interpretare.
Nu vrem să spunem că epoca noastră descoperă, ca pe un adevăr prea mult ţinut în umbră, rolul suveran al discursului; nu vrem să spunem că luăm cunoştinţă, în sfârşit, de structura universal discursivă a experienţei, a realului sau a trăitului şi că începem să ascultăm murmurul cuvintelor amestecate în care nimeni, până acum, nu reuşise să recunoască altceva decât zgomot. De fapt, este vorba de o mutaţie în regimul discursului însuşi şi nu în atenţia faţă de el sau în instrumentele de care dispunem pentru a-l descifra. Ne aflăm într-o cultură în care nu există eveniment, nici existenţă, nici cunoaştere sau operă, care să nu fie în ele însele discurs şi să nu-şi găsească în discurs condiţiile lor de posibilitate. Se va spune poate că acest fenomen nu este atât de nou în civiliza
ţia occidentală: la sfârşitul Evului Mediu şi de-a lungul Renaşterii nu am putut vedea oare apărând tema că lumea întreagă - fiinţele care o populează, lucrurile care se dau percepţiei, cele care se ascund, semnele care pâlpâie în depărtare - nu sunt decât elementele (litere, silabe sau cuvinte) ale unei rostiri fundamentale pe care Dumnezeu, neîncetat, o adresează omului? Şi poate, dacă e să ne 324
Mutaţia de astăzi
încredem în Hegel, chiar grecii din secolul al V-lea, când îşi îndreptau urechea spre natură, auzeau din ea amestecul vocilor articulate3• Dar, de fapt, aceste analogii istorice nu sunt decât de ordinul aparenţei. Natura şi lumea au putut fi descifrate ca un imens ţesut de fraze; cu toate acestea, discursul nu era, aşa cum devine azi, referenţialul general: a transforma lucrurile în elemente ale unui discurs nu era decât un mijloc pentru a le găsi raţiunea, principiul secret, justificarea, utilitatea pentru om în raportul său cu Dumnezeu, în acţiunea sa de căutare a fericirii sau a salvării. Nu era vorba nicidecum de a aduce la lumină spaţiul discursivităţii în care îşi găseşte loc orice experienţă, ci de a ghici cuvântul - ordin, sfat, precept, lecţie - care ar dezvălui raţiunea de a fi a lucrurilor: discursul a cărui existenţă era presupusă şi căruia i se căutau diversele enunţuri nu era decât un instrument pentru a da socoteală de lume şi de poziţia sa intermediară între om şi Dumnezeu. Nu discursivitatea în general dădea socoteală de experienţă, ci prin cutare sau cutare enunţ, din care se regăseau fragmente sau indicii, se dădea socoteală de figura lucrurilor, de poziţia lor, de existenţa lor singulară.
Evenimentul actual care instaurează discursul ca referenţial general este de un cu totul alt tip. El nu constă în descoperirea sau reconstituirea unui text prim, a unui act de vorbire iniţial şi etern, ci într-o mişcare proprie culturii noastre şi care face din discursivitate forma generală
a ceea ce poate fi dat în experienţă. Dar care este sensul pe care trebuie să-l dăm termenului de „discursivitate" şi în ce sens avem dreptul să spunem că ea este forma a tot ceea ce poate fi dat în experienţă? Discursivitatea nu este proprietatea a ceea ce primeşte în sine un discurs ascuns, 325
Michel Foucault
nu este nici proprietatea unei configuraţii ale cărei elemente ar întreţine între ele aceleaşi raporturi ca elementele unui discurs; este posibilitatea de a fi transformat în discursc. Va fi discursiv tot ceea ce poate deveni discurs graţie unui ansamblu de transformări reglate. Ceea ce nu e susceptibil de o asemenea transformare nu poate în niciun fel să aparţină experienţei. În ce poate să constea însă o asemenea transformare? Cum poate ceva care nu este discurs să fie modificat astfel încât să devină discurs?
