Michel Foucault
în raport cu care pot fi definite perioade de stabilitate deopotrivă pentru arhivă şi pentru discurs.
Cu alte cuvinte, singurele elemente globale accesibile sunt rupturile şi, prin urmare, nu pot fi definite decât printr-un joc de comparaţii. Ceea ce face foarte dezagreabilă sarcina de a defini în ce anume constă
ruptura actuală şi această bulversare a arhivei-discurs pe care o presimţim, un pic pe nevăzute, peste tot în jurul nostru. Vedem, în consecinţă, că istoria arhivei şi a discursului nu se poate scrie niciodată în stilul, atât de des revendicat, al totalizării15• În vreme ce un sistem precum limba poate fi descris ca un sistem general de diferenţe, în vreme ce fenomene precum cele ale economiei ţin fără îndoială de o interacţiune şi de procese circulare, nivelul arhivei-discurs rămâne inaccesibil oricărei totalizări; orice analiză a ei presupune o diferenţă prealabilăg.
Ne aflăm într-un univers care nu e cel al diferenţelor sistematice, ci cel al evenimentelor şi al rupturilor: [ne aflăm] într-un soi de discontinuitate prealabilă căreia nu-i putem da vreodată de capăt şi pentru care nu întâlnim niciun sol fundamental, niciun punct de plecare, nicio cauză determinantă. În acest nor de evenimente, ne putem deplasa: a lua în considerare o serie puţin numeroasă sau un ansamblu mult mai vast, adică a instaura o ruptură mai mult sau mai puţin profundă.
Nu suntem aşadar nici într-o lume a interacţiunii, nici într-o lume a diferenţei, ci într-o lume a rupturii. De aici, dificultatea de a gândi ceea ce se petrece astăzi: în ce constă această ruptură căreia nu-i cunoaştem cealaltă
margine16•
g
Şters: ,,o ruptură".
314
Istoria arhivei-discurs
Note
1. Totuşi, într-un interviu publicat în 1967, răspunzând la întrebarea „Cărei discipline îi aparţine cercetarea dumneavoastră?", Foucault afirmă că ar putea s-o definească „drept o analiză a faptelor culturale care caracterizează cultura noastră", adică drept „o etnologie a culturii căreia îi aparţinem" - sau cel puţin a „raţionalităţii" noastre, a „discursului" nostru (M.
Foucault, ,,Qui etes-vous, professeur Foucault?", art.cit., pp.
633-634).
2. Homer, 1/iade, trad.fr. de Paul Mazon, prefaţă de Pierre Vidal-Naquet, Paris, Gallimard, 1975, 1 1 .494-759, pp. 67-73
[Iliada, traci. rom şi postfaţă de Dan Sluşanschi, Bucureşti, Humanitas, 2019].
3. Simonide din Keos (cca. 556-467 î.Hr.) este un poet liric grec.
Vezi Jean-Pierre Vernant, ,,Panta kala. D'Homere a Simonide", Annali de/la Scuola Normale Superiore di Pisa, seria a III-a, voi.
9, fasc. 4, 1979, pp. 1365-1374; reluat în L'lndividu, la Mort, f'Amour. Soi-meme et l'autre en Grece ancienne, Paris, Gallimard, 1989, pp. 91-1 01.
4. Id., Les origines de la pensee grecque, Paris, PUF, 1962 [ Originile gândirii greceşti, traci. de Florica Bechet şi Dan Staniu, Bucureşti, Symposion, 1995]; id., Mythe et Pensee chez Ies Grecs. Etudes de psychologie historique, Paris, Frani;ois Maspero, 1965.
5. Platon, Phedre, trad.fr. de Leon Robin, în <Euvres completes, voi. IV, partea a 3-a, Paris, Les Belles Lettres, 1 933, 274c-275b, pp. 87-88 [Phaidros, traci. de Gabriel Liiceanu, Bucureşti, Humanitas, 2011, pp. 125-126].
6. Pentru o referinţă la „exegeţii din Alexandria", într-un cadru marcat de istoria hermeneuticii aşa cum o regăsim la Dilthey, şi de conceptul său de „comprehensiune" ca „figură mitică a unei ştiinţe a omului redusă la sensul său radical de exegeză", vezi M. Foucault, ,, Philosophie et pshychologie", art.cit., p.
475. Pentru „marele corpus al tuturor tehnicilor de interpretare", până acum puţin explorat, vezi şi id., ,, Nietzsche, Freud, Marx", art.cit., pp. 592-593. Aceste referinţe demonstrează că
315
