reguli definite şi să constituie astfel o limbă universală în care cunoaşterea ar veni să se transcrie şi să se multiplice indefinit. Modul de a fi al discursului este definit prin reprezentativitatea lui9•
Dacă folosim repere cronologice relativ precise, e uşor să măsurăm importanţa schimbării care separă
Renaşterea de epoca clasică - la fel cum am putea măsura toată distanţa care domneşte între primii alexandrini (Clement, Philon) [şi] comentatorii din secolul al Ii-lea. În schimb, dacă luăm o cronologie lungă, pentru a restitui principalele evenimente care au putut să afecteze modalităţile arhivei noastre şi ale discursului nostru, ne dăm seama că Renaşterea, trezind în tot spaţiul lumii scânteierea semnelor, recunoscând în figura fiecărui lucru însemnul ce permite sesizarea lui, încrucişând pretutindeni, pentru privirea omului, literele unei scriituri divine, legând fiinţele într-o mare ţesătură de cuvinte, a făcut posibilă epoca clasică şi, odată cu ea, toată această
cultură în care sistemul limbajului a devenit instrument universal, docil şi fără nicio opacitate, pentru cunoaşterea adevărului şi reprezentarea gândirii. În acest element s-a instaurat, odată cu Don Quijote, cu Dialogurile lui Galilei, cu Philologiae sacrae, cu Meditaţiile10, regimul clasic al discursului, aşa cum a putut fi el analizat mai sus; în acest element s-au izolat unele de altele un discurs 308
Istoria arhivei-discurs
ştiinţific ale cărui enunţuri au o validitate independentă
de orice subiect vorbitor (pentru că semnele din care sunt compuse constituie reprezentările care definesc subiectul care vorbeşte); un discurs religios ale cărui enunţuri spun sensul adevărat al unui discurs primordial (pentru că semnele din care sunt făcute descompun în semne de gradul doi reprezentările care populează
acest discurs); în fine, un discurs filosofie care trebuie să
justifice şi să întemeieze posibilitatea pentru un subiect vorbitor de a enunţa o propoziţie adevărată în forma lui aici si acum. Toate aceste modalităti diferite îsi au locul
,
,
,
lor comun în acest spaţiu al arhivei-discurs, bulversat în secolul al XVI-lea şi pe care îl regăsim stabilizat la începutul secolului al XVII-lea.
Pentru câtă vreme a fost câştigată această stabilitate a discursului clasic? Trebuie oare să considerăm că ea mai durează încă şi că tot ceea ce spunem azi se întemeiază tăcut pe formele calme, pe legile de nezdruncinat ale acestui discurs? Dacă aşa stau lucrurile, sentimentul de tulburare pe care îl resimţim apropo de limbaj, impresia că soliditatea lui se ascunde în chiar momentul în care vorbim şi sub efectul a ceea ce putem să spunem nu este decât o iluzie: iluzie oarecum naturală, care face discursul opac şi problematic, pentru cei care-i sunt inevitabil contemporani. Poate că ar trebui atunci să
presupunem că acest discurs clasic, căruia credem în mod greşit că-i recunoaştem deruta, are încă înaintea lui şi multă vreme după noi o foarte lungă supravie
ţuire: de ce nu s-ar întinde domnia lui peste secole?
De ce n-ar avea ea dreptul, la rându-i, la şapte sau opt sute de ani, atât cât au durat celelalte mari etape ale 309
Michel Foucault
arhivei occidentale? Este adevărat totuşi că mai multefapte ar putea face să se creadă, dimpotrivă, că domniaacestui discurs a fost cea mai scurtă dintre toate si că
începând cu secolul al XIX-lea limpezimea lui a fost tul-burată ireparabil. Oare nu este încheiată epoca clasică
atunci când primii filologi, cu Bopp şi Rask, descoperă
consistenţa istorică a limbajului, întemeiază gramaticacomparată şi renunţă la analiza semnelor în general 1 1?
Nu cumva şi-a încheiat destinul din clipa în care ştiinţele empirice s-au eliberat de teoria reprezentării, încare biologia organismelor a înlocuit clasificările sistematice ale istoriei naturale, în care economia politică a
[înlocuit cu] o analiză a producţiei o descriere a schimburilor de semne monetare12?
De fapt, discursul clasic nu va avea cu siguranţă
lunga durată a celorlalte organizări discursive; dar amgreşi considerând că ruptura din secolul al XIX-lea afost radicală şi i-a impus o încheiere definitivă. Estevorba, în această cotitură, de o modificare internă aregimului discursului aşa cum a fost instaurat la începutul secolului al XVII-lea. Această modificare a fost,desigur, importantă, deoarece a dat naştere majorităţiiformelor moderne ale cunoaşterii şi gândirii. Dar dacă,pentru o cronologie relativ scurtă (întinsă pe ultimeledouă sau trei secole), ea funcţionează ca o bulversareradicală, în schimb, pentru o cronologie mai lungă ceia în considerare toată istoria arhivei-discurs în culturanoastră, această trecere de la „clasic" la „modern", dela reprezentare la antropologie, de la semn la obiect, dela ordine la istorie este un eveniment destul de limitat;putem să-l vedem plasându-se în întregime în elementul310
Istoria arhivei-discurs
unei stabilităţi fundamentale13 • Acest eveniment poate fi rezumat în câteva cuvinte: limbajul care, în secolul al XVII-lea, devenise, ca sistem general de semne şi ca formă de reprezentare, instrumentul general al cunoaşterii se dedublează: el devine obiect pentru o cunoaştere, îşi pierde atunci transparenţa• şi primeşte de la istorie determinaţii care îl fac să-şi piardă universalitatea şi puterea de a fi [un] instrument general. Şi totuşi rămâne de partea condiţiilor, dar transformat în putere umană, finită şi limitată, de a-şi reprezenta lucrurile. Această
.putere - analizată rând pe rând în termeni empirici şi transcendentali - plasează omul în acel loc lăsat liber de către limbaj. Omul inventat în secolul al XIX-lea nu este, în elementul clasic al arhivei, decât umbra aruncată în urmă de limbaj, odată ce a încetat să ocupe toată
suprafaţa discursurilor şi a devenit pur şi simplu obiect, lucru printre alte lucruri. Astfel s-a născut o analitică a omului de care [nici] secolul al XVII-lea, nici secolul al XVIII-lea nu avuseseră niciodată nevoie; astfel s-a născut o configuraţie antropologică a întregii gândiri; astfel ştiinţele umane şi-au găsit locul de naştere şi condiţiile lor istorice de posibilitate14•
