reflecteze asupra ei înseşi, atinge mai devreme sau mai târziu propriile limite: cele ale limbii sale, ale formelor sale de gândire, ale conceptelor fundamentale, ale condiţiilor sale de existenţă; întâlneşte şi diviziunile pe care le operează între adevărat şi fals, bine şi rău, nebunie şi raţiune. Dar aceste limite pot să fie mereu ocolite prin recursul la un alt nivel de analiză: se poate analiza structura proprie limbilor indo-europene, poate să se compare cu alte sisteme lingvistice, să infereze consecinţe în domeniul gândirii reflectate sau al experienţei cotidiene; iar faptul că această analiză poate să se facă într-o limbă
indo-europeană nu-i compromite valoarea. În schimb, sistemul arhivei-discurs impune culturii limite pe care nu le poate depăşi: căci acest sistem determină enunţurile pe care le poate articula, lucrurile care merită să fie 300
Istoria arhivei-discurs
spuse, conservate, repetate, cele care nu există la nivelul limbajului - deci care nu există deloc, cele care trebuie ascunse etc. Aşadar nu este cu putinţă, prin definiţie, ca o cultură să elibereze acest sistem pentru a enunţa ceea ce nu spune, pentru [a face] să circule discursuri pe care nu le autorizează: căci de-ndată ce sunt formulate, ele fac deja parte din arhivă şi din universul discursului.
Înţelegem în aceste condiţii că niciodată o cultură nu poate să-şi facă realmente propria etnologie1; adică să
se elibereze de toate limitele şi să se trateze riguros ca un obiect exterior; ea nu va putea face decât analize etnologice parţiale în care, în cutare sau cutare [punctb]
particular, îşi va depăşi limitele comparându-se cu alte forme de civilizaţie. Cât priveşte o etnologie generală
a ei înseşi, o cultură nu poate niciodată să o realizeze: poate cel mult să exploreze, din interior şi printr-un soi de tatonare, limitele absolute şi fatalmente oarbe pe care i le prescrie sistemul arhivei sale şi al discursului ei. Cu alte cuvinte, când civilizaţia noastră actuală caută să facă etnologia altor culturi, ea trebuie să le studieze arhiva-discurs printre alte însuşiri etnologice mai importante şi poate fundamentale; dacă, în schimb, ea încearcă să aplice asupra ei înseşi o privire radical etnologică, se plasează în elementul de nedepăşit al arhivei-discurs şi nu poate să facă mai mult decât să tindă
indefinit spre limita îndepărtându-se neîncetat a acestui sistem. Analiza arhivei-discurs este un soi de etnologie imanentă: mişcare către ceea ce ar permite surprinderea profilului propriu culturii noastre, ceea ce o izolează
în mod absolut de oricare alta; şi mişcare către ceea ce b Conjectură: cuvânt-lipsă.
301
Michel Foucault
serveşte drept condiţie, element şi spaţiu pentru tot ceea ce putem spune şi gândi. Un parcurs exhaustiv a tot ceea ce constituie arhiva noastră şi discursurile noastre ne-ar permite la limită (şi dacă ar fi cu putinţă) să ne reînţelegem pe noi înşine ca ethnos. Dar e vorba aici de o acţiune şi o funcţie a discursului nostru care nu pot fi niciodată efectuate în întregime.
Putem totuşi, în interiorul acestei culturi în care ne recunoaştem şi în care ne descifrăm filiaţia, să fixăm câteva mari etape în istoria arhivei-discurs. Astfel, prin această comparaţie internă, dar diacronică, vom putea să indicăm câteva din trăsăturile care caracterizează
sistemul nostru actual de discurs şi de arhivă. Ar trebui să indicăm mai întâi prima mare mutaţie căreia i-am păstrat în cultura noastră o anumită memorie: cea care se situează în jurul secolelor al VIII-VII-lea î.Hr., când dorienii au reusit să combine într-un alfabet scrisul con-sonantic al egiptenilor şi scrisul silabic al fenicienilor; notaţia rapidă, clară, aproape fără echivoc a lanţului vorbit devenea atunci posibilă. De aici începe transcrierea cântecelor epice şi a unei întregi tradiţii orale: ele devin astfel un text prim, deopotrivă prezent şi îndepărtat, ce poate servi de inspiraţie pentru poeţi, de loc comun pentru tragedie, de obiect de studiu pentru gramaticieni, de citare sau de temă de comentarii pentru filosofi.
În acelaşi timp, discursul se pune în mişcare după alte circuite: textul învăţat pe de rost, scandat de repere sau de tot felul de refrene, desfăşurat în enumerări rituale ( care formau poate ocazii de performanţe mnemonice, precum faimosul inventar al armatei aheene din Iliada2), repetat şi modulat în recitări succesive, devine manuscris 302
Istoria arhivei-discurs
care trebuie conservat cu grijă şi recopiat cu exactitate; şi în această existenţă imuabilă, publică şi scrisă, devine de
ţinătorul unei înţelepciuni sau al unei cunoaşteri pe care o vor putea deţine toţi dacă îl citesc, îl învaţă şi îi înţeleg sensul. De-acum, poetul nu mai are de invocat muza (şi înainte de toate memoria); are de invocat poeţii înşişi şi, pornind de la aceste discursuri deja transcrise, poate învăţa ce este poezia şi o poate preda (Simonide, considerat a fi cel care a inventat ultimele litere care lipseau din alfabetul grecesc, era şi cel care trecea drept primul care şi-a vândut poemele şi a fost plătit pentru lecţiile sale3) . Şi legea poate fi scrisă, cunoscută şi comentată
de către toţi: înţelepţii care au dat legile Greciei capătă
astfel figura mitică a acestor scriitori primi al căror text este de-acum de neatins, în vreme ce fiecare poate, în treburile [cetăţii] sau în procesele personale, să cheme legea la el, să o interpreteze, să demonstreze că, în ciuda aparenţelor, ea vorbeşte în favoarea lui şi că nu e vorba, de fapt, decât de a o restaura în plenitudinea drepturilor sale. Corelativ cu această modificare a arhivei, avem o mutaţie în tot regimul discursurilor; în spaţiul nou constituit al cetăţii, apare un discurs care se separă de mythos şi pretinde a fi logos: echilibru al opuşilor, surprindere a raporturilor între lucruri, descoperire a unor adevăruri eterne, memorie care parcurge timpul, dar pentru a-l depăşi, efort pentru a produce ceea ce se ştie deja sau ceea ce este deja înscris în naturăC4. Pornind de la această
mare mutaţie care se desăvârşeşte fără îndoială începând cu secolul al Vii-lea, arhiva va rămâne stabilă vreme de mai multe sute de ani, iar modul de a fi al discursului se c Notă de subsol a lui Foucault: ,,Pentru toate acestea, vezi J.-P. Vernant".
303
Michel Foucault
va menţine aproape neschimbat de la Parmenide până
în perioada elenistică. De-abia se va păstra o memorie mitologică a acestei bulversări simultane a arhivei şi a discursului în tema reluată chiar şi de Platon, după care Theuth, inventatorul scrisului şi al artelor, este cel care le dă oamenilor înţelepciunea5•
A doua mutaţie se situează probabil în Alexandria, când limbile, textele, scriiturile, manuscrisele, sistemele de notaţie sau de înregistrare, toate diferite unele de altele, s-au văzut reunite, confruntate, asimilate, traduse sau convertite. Biblioteca din Alexandria şi şcolile sale, coexistenţa diverselor comunităţi etnice, lingvistice şi religioase, marile proiecte de traducere şi de comentariu nu sunt pur şi simplu instituţii sau evenimente singulare: sunt fapte culturale globale care mobilizează, preocupă, perturbă şi reorganizează toate masele de discurs pe care au putut să le constituie şi să le menţină
vreme de secole culturile mediteraneene6• Sincretismul nu este tendinţa naturală a unei gândiri care slăbeşte; nu este nici o filosofie mai măruntă sau o tentativă de a întemeia o religie împăciuitoare: este punerea în raport a unor discursuri care rămăseseră până atunci străine unele altora şi nu aveau o arhivă îndeajuns de mare şi un discurs îndeajuns de general pentru a le servi de loc comun. Utilizarea tehnicilor puse la punct de către primii gramaticieni sau comentatori greci, apoi culese şi sistematizate de stoici, nu trebuie să ne înşele: nu modalitatea greacă a discursului şi a arhivei se menţine la Alexandria, ci o nouă arhivă şi un nou tip de discurs, care se constituie din confruntarea între cultura greacă, egipteană, ebraică şi în curând romană. Vedem apărând 304
