Istoria arhivei-discurs
ideea unui logos care ar fi comun tuturor oamenilor şi care ar fi la fiecare dintre ei marca unui raport cu divinitatea; vedem apărând, de asemenea, tehnici care permit reducerea la un ansamblu de elemente identice a discursurilor religioase sau filosofice aparţinând unor epoci sau comunităţi diferite; vedem apărând metode de a reduce la un sens acceptabil pentru viziunea comună
texte sau fragmente care par să-i scape; vedem codificându-se tipuri de descifrare care permit recunoaşterea unui singur sens în mai multe figuri (tipologia) sau a mai multor sensuri într-o singură figură (alegoria); vedem constituindu-se mari culegeri de texte, în limba lor originară sau în traducere, unele dintre ele fiind destinate publicităţii, altele nefiind accesibile decât la capătul unei iniţieri. Şi fără îndoială că cel mai important lucru este această organizare a unei mase scrise şi canonice - din care se elimină, în măsura posibilului, tot ceea ce este socotit fals şi în raport cu care vor fi considerate ca adevărate sau eronate celelalte texte, iar comentariile despre ele drept fidele sau abuzive. Se intră
într-o civilizaţie a Scrisului, în care se va insera şi creştinismul: într-o anumită manieră, îi datorează forma, la fel cum, în schimb, el nu a încetat să o consolideze şi să o reînsufleţească. În amintirea acestei mari bulversări alexandrine a arhivei şi a discursului va căuta gândirea creştină, într-un grup de mărci scrise, într-o Carte, raportul său nemijlocit şi manifest cu Dumnezeu.
Oare această dispunere a arhivei şi a discursului e valabilă pentru noi până în secolul al XVI-lea sau trebuie să presupunem o altă mutaţie - în epoca renaşterii carolingiene, a organizării de către Alcuin a unui ciclu 305
M ichel Foucault
canonic de studii7, a constituirii bibliotecilor mănăstirilor, a reluării copierii manuscriselor, a reactivării unei părţi a culturii antice (platoniciene şi aristoteliciene)?
Putem paria, fără îndoială, că un studiu al formelor de conservare şi de circulaţie a discursului în această epocă
ar demonstra o foarte importantă schimbare şi am putea observa negreşit că ştiinţa, filosofia, teologia şi literatura a ceea ce se numeşte Evul Mediu şi-au găsit aici locul de naştere şi spaţiul lor de dezvoltare. În orice caz, secolul al XVI-lea a fost marcat de o nouă mutaţie. Ea ne este, de altfel, mult mai familiară decât celelalte. Îi cunoaştem anumite aspecte tehnice: invenţia tiparului şi, destul de târziu după aceea, difuzarea cărţii ca o consecinţă a ei, publicarea unor texte vechi, dar şi a unor texte ştiinţifice, modificarea formelor de învăţământ, constituirea de biblioteci enciclopedice, o nouă reţea pentru a asigura circulaţia discursurilor. În acelaşi timp, se instaurează
noi raporturi cu textul existent, manuscris sau tipărit: critică a textelor, cercetare a autenticităţii, comentariu urmărind să restituie un sens în acelaşi timp unic şi fidel, comparaţie între diferite texte şi verificare a unuia prin celălalt. Aceasta este mobilizarea arhivei occidentale pe care o vedem manifestându-se în modurile de discurs şi de cunoaştere proprii secolului al XVI-lea: erudiţia (ca lectură, acumulare, citări de texte) devenind forma majorăa a cunoaşterii, descifrarea naturii deopotrivă prin cărţi şi ca o carte, tema că lumea este o împletire de mărci şi semne care trebuie detectate, separate, citite şi înţelese, mitul în sfârşit al unei scrieri prime - cea a lui Dumnezeu însuşi, manifestând şi ascunzând în semnele d
Şters: ,,una din formele".
306
Istoria arhivei-discurs
sale comorile înţelepciunii lor - pentru care limbajuloral ar fi doar citirea cu voce tare.
Discursul şi arhiva clasice, cu modalităţile lor singulare, s-au stabilit pe fondul acestei reorganizări căreiasecolului al XVl-lea îi marchează mai mult sau mai puţinîncheierea. De-acum limbajul sau, mai curând, tot acestansamblu de semne care fusese, de-a lungul Renaşterii,deopotrivă instrument şi conţinut al cunoaşterii 8, a cărui efervescenţă dăduse naştere tuturor formelor erudite, divinatorii, magice ale cunoaşterii, tot acest joc de mărci care forma scrierea lumii şi pe care textele scrise la rândul lor o transmiteau trecea de partea metodei concertate - deopotrivă artificiale şi întemeiate în natură.
Începând cu secolul al XVII-lea, semnele şi limbajul nuse mai întrepătrund cu lucrurile: ele devin o metodă
de analiză, o manieră de a sesiza între lucruri (fie că evorba de cantităţi sau de calităţi) cea mai mică diferenţă
posibilă, un organon fără rigiditate şi fără limite, graţiecăruia fiinţele pot fi aşezate în serie sau dispuse în tablouri. Cunoaşterea nu va mai consta aşadar în a reperaacolo unde sunt şi se ascund, acolo unde clipesc neîncetat pentru a ne face semn stigmatele lucrurilor, ci îna instaura sistemul de elemente simple şi combinabilecare îngăduie descompunerea lucrurilor şi legarea lor: pescurt, reprezentarea lor în singularitatea lor, în părţile lorconstitutive, în raporturile reciproce. Limbajul, înţelesfie ca algebra cantităţilor indeterminate, fie ca descrierea exactă a fiinţelor naturale, nu mai este acea scrieresolidă ale cărei urme au fost, încă de la origine, gravatepe chipul lumii; el funcţionează ca un joc convenţional şi transparent; oferă fiinţă reprezentării şi permite307
Michel Foucault
desfăşurarea reprezentării ca o cunoaştere a adevărului însuşi. Atunci se şterge tema scrierii prime, sămânţă şi principiu al oricărei cunoaşteri, în vreme ce apare tema inversă: proiectul unei cunoaşteri care ar putea afecta cu un semn fiecare element de descompus al reprezentării, care ar putea să combine aceste semne între ele după
