se facă, aici şi în clipa asta, subiectul vorbitor al acestui discurs în sfârşit dezvăluit. Partea rezervată astfel de către filosofie acum-ului propriului discurs este deopotrivă una îngustă şi decisivă: îngustă, pentru că posibilitatea primă
a discursului filosofie este dată de către adevăr şi pentru că, pe fondul acestui adevăr, iruperea discursului real este un fel de accident; decisivă, totuşi, deoarece acest discurs aşteaptă, pentru a exista, suplimentul de atenţie, privirea cea mai ascuţită, auzul cel mai bun, care nu pot veni decât din voinţa cea bună a subiectului. La marginea exterioară a discursului şi mereu respins de către acesta spre inesenţial, ,,aici-acum-în prezent"-ul subiectului vorbitor eliberează printr-o decizie unică spaţiul iluminat al adevărului.
Dar putem să avem între adevărul discursului şi acum-ul său un alt fel de raport. Ceea ce este definit în primul rând este aici-ul, este în prezent-ul filosofului care vorbeşte. Subzistă, în însăşi existenţa discursului său, un fapt ireductibil: a trebuit să aşteptăm această zi, a trebuit să ne găsim în această regiune a spaţiului pentru ca adevărul să vină să se manifeste într-un discurs.
43
M ichel Foucault
Această aşteptare şi această întârziere, acest recul în care adevărul se menţine retras nu constituie nicidecum inevitabilul accident ce, pentru o vreme, l-a mascat şi l-a făcut să nu mai fie la îndemână; ele sunt, dimpotrivă, umbra fundamentală, pornind de la care adevărul se manifestă. Faptul că niciun subiect vorbitor nu a fost capabil până acum să ţină discursul adevărului apar
ţine adevărului însuşi şi mişcării prin care el ajunge, cu toată necesitatea, până la filosoful care îl formulează.
În loc să aibă o aşezare fragilă la marginile adevărului, acum-ul discursului filosofie constituie singurul loc, singura clipă, singura formă în care adevărul poate să
acceadă la discurs. Filosoful, departe de a fi cel care, ştiind mai bine decât oricine să evite eroarea, descoperă
pe neaşteptate accesul la ceea ce e adevărat, este cel în care adevărul, după un parcurs obscur, dar lipsit de eroare, vine să înflorească în mod suveran. De aici, poziţia ambiguă a discursului în raport cu propriul acum: într-un sens, triada „eu-aici-în prezent" care identifică
filosoful ca subiect vorbitor este în întregime reluată
în interiorul discursului care îi defineşte, din el însuşi, necesitatea; dar invers, discursul întreg, cu adevărul său filosofie, îşi găseşte adăpost în deschiderea acestui acum, deoarece el era, de drept, singurul loc posibil al manifestării sale. Subiectul vorbitor, cu al său aici şi cu al său în prezent, nu este nici dizolvat, nici şters definitiv în atotputerea şi în definitivul adevăr al discursului filosofie. El rămâne mereu, la limitele exterioare ale discursului, pura putere de manifestare a adevărului. Iar această putere, dacă nu aparţine filosofului în forma atenţiei sale, îi revine drept ceva propriu - şi fără ca el 44
Discurs filosofie şi discurs ştiinţific
să poată fi vreodată deposedat de ea - sub figura unui amor fati2.
În funcţie de poziţia reciprocă a discursului şi a acum-ului său, avem aşadar două forme de filosofie care şi-au împărţit gândirea occidentală de la Descartes încoace3• Prima ar putea fi caracterizată ca filosofie a dezvăluirii: ea presupune o deschidere originară a adevărului (ca înţelegere şi voinţă infinite ale lui Dumnezeu, întindere inteligibilă, identitatea dintre Dumnezeu şi natură, evidenţa nemijlocită a impresiei4), o întunecare inevitabilă care ascunde adevărul ( căderea, păcatul, corpul, finitudinea, nevoia), posibilitatea erorii în general (limitarea înţelegerii, vivacitatea sentimentului, imaginaţia, abstracţia limbajului), fondareat şi desfăşurarea, în cele din urmă, a unui discurs deopotrivă eliberat prin însăşi libertatea filosofului şi în întregime ţinut de legile adevărului. Al doilea tip de discurs ar putea fi caracterizat ca filosofie a manifestării: [aceasta din urmă] presupune nu o deschidere originară, ci un soi de primitivă inadecvare a adevărului la el însuşi (un decalaj interior sieşi, o întârziere care îl împiedică să fie cu totul contemporan cu apariţia sa primă, o imaturitate care îl hărăzeşte timpului şi face din timp însăşi substanţa sa); nu o uitare, ci o constituire a adevărului (care transformă fiecare dintre formele sale succesive într-o eroare deopotrivă întemeiată, necesară si fecundă si care, în schimb, transformă
I
I
fiecare dintre erorile sale în figuri limitate, parţiale sau simbolice pentru ceea ce trebuie ea să fie în desfăşurarea sa efectivă); nu libera descoperire, ci recunoaşterea de către filosof a propriului destin ca manifestare a filosofiei Şters: ,,aducerea la zi, în sfârşit".
45
Michel Foucault
înseşi5 • [Totuşi] niciunul din cele două tipuri de filosofie nu reuşeşte să elimine din propriul discurs referinţa la un acum care nu poate să fie niciodată redus la formele pure ale adevărului.
Acest acum cu neputinţă de înlăturat apare în interiorul discursului filosofie sub forma unei subiectivităţi, deopotrivă discretă şi suverană, invizibilă, dar insistentă - o subiectivitate care nu încetează să dispară şi să se reformeze din nou. Ea este cea care străluceşte şi se disociază în toate discursurile filosofilor occidentali de după Descartes. Străluceşte în iluminarea unui adevăr pe care doar ea (şi numai ea) l-a dezvăluit: se arată şi se instalează solid în evidenţele pe care le afirmă şi care îi permit să alăture conţinutul unui adevăr formei pure a unei certitudini: dar puţin câte puţin, acestui discurs care e unul al atenţiei sale şi al luminii proprii i se substituie discursul fără nume, fără figură şi fără vârstă al adevărului însuşi sau al raţiunii ori al naturii; o voce care pare să nu mai aibă un acum, pentru că depăşeşte toate timpurile, toate locurile şi toţi subiecţii, vine să dubleze cuvântul filosofului pentru a-i fura, întrucâtva, esenţialul a ceea ce are de spus. Dar ea izbucneşte, deşi într-un cu totul alt fel, şi în mişcarea prin care adevărul ajunge el însuşi să se manifeste: în miezul acestui discurs - care justifică, după propria lege, aici-ul, în prezent-ul, subiectul prin care el apare -, se întinde vocea filosofului care îşi recunoaşte destinul până la a se îndrăgosti de el; însă
această voce, abia bănuită, este numaidecât deposedată
de ea însăşi; nu este oare glasul timpului care vine să-i împlinească promisiunea? Nu este oare vocea unui adevăr care, în acest timp (dar în toate clipele acestui timp), 46
