Discurs filosofie şi discurs ştiinţific
Pornind de la acest prim rol al subiectului, celelaltedouă pot fi deduse cu uşurinţă. Desprins de acum, transformat în pură conştiinţă de sine, subiectul poate, prinintermediul unui discurs în sfârşit autonom, să aibă acces la adevăr: acesta i se deschide sub forma evidenţeifondatoare sau sub forma recunoaşterii sinelui de cătresine; fără un subiect conştient de sine, nu ar putea existaadevăr pentru discursul filosofie. În sfârşit, acest subiectcare oferă trecerea spre adevăr se dovedeşte chiar prinasta un subiect universal: prin singularitatea lui acum,acţionau forme anonime, identice pretutindeni. Numai are rost să ne mirăm că un discurs care nu separă
acum-ul de enunţarea sa poate să fie universal valabil;subiectul care vorbea era de drept un subiect eliberat deloc şi de timp: era intelectul însuşi, raţiunea, subiectultranscendental sau acel „eu" care este un „noi". În acestfel se închide ciclul funcţional al subiectului în raport cudiscursul: doar un subiect conştient de sine şi universalpoate garanta validitatea unui discurs precum cel al filosofiei occidentale.
Nu trebuie să ne mirăm, în aceste condiţii, că soartalui e legată de cea a cogito-ului şi că [filosofia occidentală] poate să resimtă drept un pericol pentru ea însăşiceea ce periclitează suveranitatea lui „Eu gândesc": pentru ea, tot ceea ce ar scăpa formei cogito-ului nu poate fidecât iluzie sau obiectivitate naivă7• ,,Eu gândesc trebuie să poată însoţi toate reprezentările mele" 8 este fără îndoială afirmaţia cea mai generală şi mai esenţială pe care filosofia, de la Descartes încoace, a pronunţat-o vreodată
(când discursul filosofie dezvăluie adevărul) sau, în ultimă instanţă, subspecia recunoaşterii finale".
49
Michel Foucault
în privinţa ei înseşi. Asta înseamnă că, în acelaşi timp, cogito-ul este reluare a discursului de către el însuşi, surprindere apodictică a adevărului şi formă universală a subiectivităţii. Dar trebuie să fim conştienţi de faptul că această împletire indisociabilă a temei cogito-ului cu existenţa însăşi a filosofiei noastre nu este rezultatul unui interes faţă de fiinţa umană şi faţă de secretele interiorităţii sale; şi, deşi putem spune, într-un sens, că filosofia subiectului şi a conştiinţei [se] interpune ca un element terţ între limbaj şi deschiderea originară a adevărului, nu trebuie să vedem în asta uitarea, din ce în ce mai profundă, a acestei deschideri; de fapt, modul de a fi al discursului filosofie în cultura occidentală, cel puţin începând cu secolul al XVII-lea, implica în chip necesar recursul mereu repetat la o teorie a subiectului.
Regăsim aici diferenţa de neşters dintre discursul filosofie si
, discursul stiintific.
,
'
E un lucru obisnuit
,
să
presupunem că această diferenţă constă, în mare parte,
· dacă nu cumva în întregime, în obligaţia pe care o are filosofia de a vorbi despre subiect: în măsura în care ea ar avea de-a face cu ceea ce, prin definiţie, nu este niciodată obiectivabil, n-ar putea să ajungă la statutul şi rigoarea formală a unei serii de enunţuri ştiinţifice.
Cu siguranţă că această înrudire, recunoscută doar pe ascuns, între teoria subiectului şi caracterul discursului filosofie explică două fenomene profund corelative: unul este acela că, de fiecare dată când s-a dorit definirea specificităţii filosofiei şi întemeierea ei în dreptul său de a nu fi ştiinţifică, s-a recurs la o filosofie care ar fi cea a subiectivităţii, a experienţei trăite sau a existenţei. Celălalt fenomen, mai important fără îndoială, este neîncetata 50
Discurs filosofie şi discurs ştiinţific
reluare a proiectului de a constitui o teorie a subiectuluicare ar avea valoare de disciplină ştiinţifică: de aici, analizele empirice ale subiectului care îl retrimit la nivelulunei naturi sau al unei istorii, şi una, şi cealaltă descifrabile; de aici, la fel, încercarea de a urmări fundamentuladevărurilor ştiinţifice într-o teorie pură a subiectuluiconstituent. Poate să pară ciudat, dar numai la o privire superficială, că, în istoria filosofiei europene, temamathesis-ului şi cea a cogito-ului au apărut simultan9• Asta pentru că, de fapt, specificitatea discursului filosofie, departe de a se datora ireductibilităţii lui „Eu gândesc" şi a conştiinţei, nu putea fi ştearsă decât printr-o doctrină
riguros ştiinţifică a subiectului. Numai aceasta ar fi pututresorbi definitiv acum-ul discursului filosofie. Dar, astfel,discursul filosofie însuşi ar fi dispărut: de aici, fascinaţiaplină de teamă a filosofiei faţă de toate teoriile sau disciplinele care tratează sau pretind [că tratează i ] ştiinţific despre subiect ori despre conştiinţă, ori despre omul care vorbeşte. Cunoaştem bine aceste fascinaţii; ele au avut, succesiv, următoarele nume: psihologie, marxism, psihanaliză, etnologie, lingvistică10•
Dar trebuie în acelaşi timp să ne abţinem de la a răsturna ordinea lucrurilor: discursul filosofiei nu are formanesigură pe care i-o cunoaştem din cauză că trebuie să
vorbească despre subiect. Discursul filosofie a [trebuiti] să
vorbească despre subiect pentru că e de un tip ireductibilla cel al ştiinţelor. Subiectul nu este, în gândirea europeană, decât un efect de discurs.
Conjectură: cuvânt-lipsă.
Conjectură: cuvânt-lipsă.
51
