Discurs filosofie şi discurs ştiinţific
în această lume (dar în toate punctele acestei lumi), este pe cale să se transforme într-un discurs universal? În cele din urmă, în vocea colectivă şi plurală a unui „noi" - a unui „noi" [care ar fig] subiectul cu neputinţă de descompus al epocii sale şi al adevărului care s-ar manifesta în ea - ajunge filosofia să se fondeze.
Înţelegem de ce, în toată filosofia occidentală de la Descartes încoace, problema subiectului a jucat un rol atât de decisiv. Nu trebuie să ne înşelăm în această
privinţă: interogând subiectul cu atâta insistenţă, nu se căuta neapărat - ca şi cum ar fi vorba de o problemă
filosofică majoră - dezvăluirea enigmei interiorităţii, analizarea conştiinţei, descoperirea a ceea ce înseamnă
a gândi sau definirea a ceea ce ar putea să fie „eul". În orice caz, nu aceasta era funcţia primă a teoriei subiectului: aici nu erau decât consecinţele vizibile la nivelul temelor şi obiectelor filosofice. De fapt, dacă aceste obiecte ne-au devenit azi atât de familiare încât par a face parte cu necesitate din orizontul oricărei filosofii posibile, nu trebuie să uităm că ele nu au apărut decât abia de vreo trei secole; dar, mai ales (şi una o explică
pe cealaltă), că nu au apărut în domeniul obiectelor de gândit decât datorită formei înseşi a discursului filosofie. În măsura în care, într-adevăr, acest discurs nu reuşea să evite întru totul triada acum-ului său, lăsând-o să reapară cu încăpăţânare la marginile sale exterioare, teoria subiectului avea de exersat o funcţie foarte precisă. Ea trebuia să împiedice ca această ireductibilitate a lui acum să retragă discursului valoarea de adevăr şi de g Pasajul dintre parantezele drepte este şters în manuscris: îl restabilim, căci ni se pare necesar pentru înţelegerea frazei.
47
Michel Foucault
adevăr universal; trebuia deci ca ea să procedeze în aşa fel încât să îngăduie discursului să circule, fără alterare, ca un discurs anonim şi să-i permită, de asemenea, în ciuda stăruitorului acum din formularea sa primă, să fie proferat oriunde şi de către oricine.
Teoriile subiectului nu sunt ( decât în aparenţă) răspunsuri la o întrebare constantă a discursului filosofie; ele îndeplinesc o funcţie cerută chiar de modul său de a fi6• Când o examinăm, această funcţie, la rândul ei, îndeplineşte de fapt trei roluri distincte, deşi sunt legate unul de altul şi se sprijină unul pe celălalt. Pentru ca ireductibilitatea lui „aici-acum-în prezent" să nu poată
contesta valoarea discursului filosofie, trebuie ca acum-ul să nu fie doar suportul discursului, limita lui vizibilă, acea instanţă frontalieră care vorbeşte în el fără să fie ea însăşi spusă; el trebuie să fie reluat în interiorul discursului sub forma unei constiinte de sine. Această constiintă
,
,
,
,
de sine poate, la o adică, să lămurească, în conţinutul lor singular, subiectul care vorbeşte, momentul şi locul din care el vorbeşte; luată în ea însăşi, nu este nimic altceva decât o formă pură a cărei suveranitate ar putea să se exercite în acelaşi fel în privinţa oricărui alt conţinut. Conştiinţa de sine permite aşadar ca acum-ul discursului şi ancorarea lui definită să fie înlocuite cu un element deopotrivă interior discursului ( deoarece reprezintă enunţarea subiectului de către el însuşi) şi exterior acestuia (deoarece discursul se va desfăşura în elementul conştiinţei de sine)h.
h Şters: ,,Astfel repliat pe sine şi transformat în pur subiect conştient de sine, acum-ul discursului poate găsi acces la adevăr (şi acesta este al doilea rol al subiectului); de fapt, adevărul vine să se clarifice mereu în forma subiectului: în primă instanţă, în forma evidenţei fondatoare 48
