& Print, 2006, pp. 201 -202]). Acestei „poziţii filosofico-ştiinţifice a adevărului" (,,adevărul-cer"), Foucault îi opune ceea ce numeşte „adevărul-fulger" sau „adevărul eveniment" (ibid., p.
238 [p. 203]).
37
Michel Foucault
5. Pentru „funcţia-autor" în literatură şi ideea mai generală după
care trebuie „să smulgem subiectului (sau substitutului său) rolul său de fundament originar şi [ ... ] să-l analizăm ca o func
ţie variabilă şi complexă a discursului", a se vedea M. Foucault,
„Qu'est-ce que'un auteur?" [1 969], în DE I, nr. 69, pp. 81 7-849
[,,Ce este un autor?", în M. Foucault, Ce este un autor? Studii
?i conferinţe, trad. de Bogdan Ghiu şi Ciprian Mihali, Cluj, Idea Print & Design, 2004, pp. 33-63].
38
Capitolul 3
Discurs filosofie si discurs stiintific
I
I
I
Raportul singular al discursului filosofie cu acum-ul
său - J ustificarea discursului filosofie - Pozitia
I
ambiguă a discursului filosofie în raport cu triada
eu-aici-în prezent - Două forme de filosofie după
Descartes: dezvăluirea si manifestarea - Problema
subiectului - Rolul cogito-ului - Diferenţa dintre
discursul filosofie si discursul stiintific
I
I
I
Discursul filosofie nu poate fi asimilat nici unei opere literare, nici unei serii sistematice de enunţuri ştiinţifice. Asta nu înseamnă că el ar fi incapabil să preia stilul uneia sau celeilalte, să le împrumute vocabularul, să le imite forma sau desfăşurarea. Dar un text filosofie, oricare ar fi el, întreţine cu subiectul vorbitor, cu aici-ul şi în prezent-ul filosofului, un raport atât de singular încât se opune, fără reducere posibilă, tuturor celorlalte tipuri de discurs. Într-adevăr, o filosofie poate să capete o alură în întregime deductivă, pornind de la un joc de definiţii şi de postulate, dar, spre deosebire de un tratat de geometrie, ea nu poate niciodată să se lipsească de o referinţă explicită la acum-ul discursului său, la eul, la aici-ul filosofului care gândeşte în ea. Să precizăm numaidecât că această referinţă nu este legată în mod necesar de apariţia persoanei întâi singular în gramatica textului; că nu este nicidecum îndreptată spre individul 39
Michel Foucault
real, către „subiectul" istoric sau psihologic constituit deomul care filosofează; căci există puţine discursuri filosofice care se folosesc de persoana întâi şi chiar mai puţinecare fac să intre în discurs persoana reală a filosofului;cine aşadar, oarecum la limita oricărei raţiuni filosoficeposibile, ar avea îndrăzneala să spună: ,,De ce sunt atâtde inteligent" 1? De fapt, referinţa inevitabilă a discursuluifilosofie la acum-ul său vizează nu chipul sau inima celuicare vorbeşte, ci punctul pur al emergenţei sale în universul discursului. Nu există adevăr filosofie - fie că arede-a face cu lumea, cu Dumnezeu, cu natura, cu fiinţa,cu filosofia însăşi - dacă nu spune, în acelaşi timp şiprin aceeaşi mişcare care îl desfăşoară, în ce condiţii şi înce fel s-a deschis el pentru a deveni accesibil filosofuluicare îl formulează. Acum-ul discursului, triada „eu-aici-înprezent", trebuie să figureze în discurs pentru a se fondade drept în el şi a se vedea astfel justificat prin însuşiadevărul faptului de a-l fi transformat în discurs autentic.
Desigur, un discurs ştiinţific trebuie să fie şi el justificat: trebuie să se definească domeniul său de obiecte, să
se stabilească teoria raţionamentelor sale (fie ele deductive sau nu) şi, dacă e cazul, metodologia experienţelorsale. Dar aceste justificări nu privesc niciodată decâtforma discursului (morfologia, coerenţa lui) şi raportulsău cu un câmp de obiecte reale sau posibile. Pentru discursul filosofie, ceea ce e în discuţie - în afară de formalui şi de raportul cu obiectul său - este posibilitatea însăşi a existenţei sale: faptul nud că poate să existe cinevacare îl ţine, în chiar clipa şi exact din punctul din careîl ţine. Trebuie, prin urmare, să distingem cu grijă între40
