lecturii, sau că este transmis pentru a fi repetat printr-o suită indeterminată de recitări, în ciclul niciodată închis al sărbătorii, al ceremoniei sau al reprezentării - şi este de ajuns pentru a dovedi că nu s-a inserat definitiv în situaţia care i-a dat naştere. Semnificaţia sa poate să
fie realizată din nou, dar nu de către absolut oricine, cel puţin nu de către subiecţi nedeterminaţi, absenţi din locul şi din momentul formulării sale. Totuşi această
independenţă nu este de acelaşi tip cu cea a discursului ştiinţific. În povestirea la persoana a treia - în aparenţă forma cea mai obiectivă, cea mai „istorică" a literaturii -, nu există subiect vorbitor desemnat prin pronumele personal sau ordonând toate timpurile şi toate spaţiile în locul şi în momentul propriului discurs; dar există un soi de voce albă şi anonimă care vrea să se plaseze într-un loc pentru a-l descrie, într-o clipă pentru a o povesti, în pliurile însele ale unui personaj pentru a enunţa ceea ce gândeşte şi ce simte.
Această voce fără figură nu este nici suverană, precum cuvântul lui Dumnezeu, nici neutră, precum discursul ştiinţific; ea îşi poate schimba locul şi poate străbate timpul, poate să-şi pună o mască şi să intre în pielea unui personaj: nu are universalitatea unui discurs fără
acum. Am putea spune mai degrabă că ea are, într-un anume fel, o multiplicitate de acum-uri, dar pe care şi le suscită sieşi din interiorul propriului discurs, precum nişte suporturi cvasiobiective în care, pe furiş, se aşază
pentru a vorbi. În vreme ce în enunţul ştiinţific acum-ul este dezarmat de către discursul însuşi, în opera literară
el este, dimpotrivă, mereu exaltatb şi adus cumva de b Şters: ,,exaltat: chiar el e cel care constituie discursul".
32
Acum
discurs în prim-plan. Dar tocmai aici se manifestă diferenţa faţă de limbajul cotidian care se sprijină pe un acum mut ce-l face posibil, în vreme ce literatura - şi chiar prin asta este ea ficţiune - dospeşte ea însăşi şi face să strălucească în cuvintele sale acum-ul discursului său. Se va spune poate că introducerea lui „eu" în operele la persoana întâi asociază textul lor cu actul însuşi de a vorbi şi de a scrie, reducând întreaga ficţiune [până acolo]
unde literatura îşi capătă volumul şi trimite inevitabil la subiectul real, extralingvistic, care scrie şi care vorbeşte.
De la romanul prin scrisori la povestea care spune „eu", de aici la autobiografie, la confesiuni, la jurnale intime, la notiţe şi, în sfârşit, la confidenţe, nu avem cumva o îndelungă dinastie pe care nu e cu putinţă să o întrerupem, pentru că ea aduce laolaltă, după o gradaţie continuă, textele cele mai fictive şi discursurile cele mai cotidiene? Dacă, într-adevăr, problema ar fi cea a mai marii sau mai micii asemănări între „eu"-ul textului şi autorul real, este evident că pragul literaturii n-ar putea să fie atribuit niciodată: doar criteriile impresiei şi gustului ar permite eventual recunoaşterea ei. De fapt, împărţirea se operează prin chiar modul de a fi al discursului: o operă
nu are de ce să fie definită prin raportul între personaje sau pronumele personale şi autorul însuşi, ci prin posibilitatea pentru discurs de a satisface de unul singur sensul lui „eu", al lui „aici", al lui „în prezent" care, explicit sau nu, figurează în text. Orice discurs aparţine literaturii începând din clipa în care îşi constituie prin el însuşi propriul acum. De aici, faptul că, apropiindu-se cât mai mult de subiectul vorbitor şi de actul de a scrie, opera 33
Michel Foucault
poate reduce la aproape nimic partea de imaginar care se desfăşura în romanele tradiţionale: ea nu face decât să exalte şi mai mult acel straniu prag dincolo de care discursul devine ficţiune. De aici, şi faptul că o analiză
care ia autorul unei opere drept altceva decât un nume pur şi simplu va avea şansa de a vorbi despre orice vom vrea - mai puţin despre literatură5 •
Note
1 . Foucault revine asupra acestui aspect în ultimele trei capitole ale manuscrisului, unde se referă la o „etnologie imanentă" a culturii noastre în sânul căreia trebuie să fie reaşezat discursul filosofie (vezi infra, p. 302).
2. Pentru a situa mai bine aporturile lingvisticii la definirea statutului discursiv al filosofiei care caracterizează Discursul filosofie în întregimea lui şi pe care Foucault începe să le precizeze în acest capitol, trebuie să ne referim la lucrările lingvistului şi fonologului rus Roman Jakobson (1896-1982) şi ale lingvistului francez Emile Benveniste (1902-1976). Într-un interviu cu Jean-Pierre Elkabbach apărut în martie 1968, Foucault remarcă
importanţa pentru formarea sa intelectuală a „lingvisticii în maniera lui Jakobson [şi] a unei istorii a religiilor sau a mitologiilor în maniera lui Dumezil" (şi vom adăuga aici numele lui Claude Levi-Strauss, Louis Althusser şi Jacques Lacan), care i-ar fi permis să iasă din limitele reflecţiei filosofice a anilor 1950, marcaţi în general de Edmund Husserl şi, mai precis, de Jean-Paul Sartre şi Maurice Merleau-Ponty (M. Foucault, ,,Foucault repond a Sartre" [1968], în DE I, nr. 55, pp. 690-696, aici p.
695). Reluând un aspect al lecţiei saussuriene, şi anume distinc
ţia între limbă şi vorbire, lucrările lui Jakobson despre limbaj, afazie si literatură dau seama de influentele formalistilor rusi si f
I
I
I
I
ale cercului lingvistic de la Praga şi vor fi determinante pentru figurile cele mai importante ale structuralismului anilor 1960
34
