Acum
şi nu are această putere decât versantul extralingvistic alacestui act - adică individul în carne şi oase, articulândrealmente cuvinte sau scrijelind, pe o suprafaţă oarecare, semne ale scrierii într-un moment dat şi într-unloc determinat3• Acest „acum" mut, nearticulat, nemijlocit sensibil, dat deopotrivă prin limbaj (deoarece este reperat fără încetare prin elemente verbale sau morfologice foarte precise) şi în afara aceluiaşi limbaj (deoarece îl înconjoară, se profilează doar pe laturile sale, scapă
mereu unei verbalizări exhaustive), serveşte drept sprijinindispensabil pentru folosirea cotidiană a discursului: înjurul acestui prezent, al acestui aici, al acestui subiect,urmărite de către cuvânt ca fiind exteriorul cel maiapropiat, se distribuie, prin diferenţe succesive, toatetimpurile trecutului şi ale viitorului, toate depărtărilespaţiului, toţi ceilalţi subiecţi, fie ei prezenţi sau absenţi.
Doar mulţumită acestei organizări se transformă zilnicsistemul limbii în discurs efectiv. Triada nonlingvistică,schiţată în limbaj prin mărcile deschise de „eu-aici-înprezent", constituie, în chiar miezul discursului, un soide pată oarbă, pornind de la care discursul îşi găseşteactualitatea si
I
îsi
I
dobândeste semnificatiile evidente.
1
1
Ea îl face „să ţină" în chiar acel moment în care esterealmente „ ţinut" de cineva. Pentru a simplifica, vomdesemna această triadă cu un cuvânt supradeterminatprecum „acum"-ul discursului.
Însă toate acestea nu sunt adevărate în ce priveştediscursul decât în felul în care e folosit zi de zi, cândsubiecti
, determinati
, schimbă între ei fraze care sunt
de ordinul constatării, al informării, al povestirii, alporuncii etc. Există în schimb cel puţin două feluri de29
Michel Foucault
discursuri care nu comportă un raport cu un asemenea acum. Mai întâi, discursul ştiinţific. Dacă lăsăm deoparte ceea ce poate fi povestea personală a autorului povestindu-şi propria descoperire, un text ştiinţific nu se referă niciodată printr-un „eu-aici-în prezent" la un context extralingvistic care ar rămâne mut: într-adevăr, ansamblul discursului stiintific
,
,
este constituit din enun-
ţuri ale căror elemente au fost definite sau sunt de drept definibile în discurs; şi deşi comportă mereu referinţe la ceea ce este deja perceput sau cunoscut ori surprins în mod evident, aceste referinţe nu rămân tăcute decât în măsura în care sunt identic recognoscibile şi valabile pentru toţi. Ceea ce este tu, în discursul ştiinţific, departe de a fi acest „acum" care îl lipeşte de un anumit locutor, într-o regiune sau într-un moment dat, este dimpotrivă
ceea ce îi îngăduie să circule indefinit şi să fie reluat cu aceeaşi valoare de adevăr de către orice subiect vorbitor, în orice parte a lumii4• Ştiinţele descriptive însele sau elementele descriptive ale unei ştiinţe nu fac excepţie: notarea unui fenomen astronomic, inventarierea unei faune sau a unei flore, sinteza unei observaţii medicale implică faptul de a se referi la un moment determinat al timpului, la un spaţiu delimitat şi la o prezenţă unică a unui subiect; dar toate aceste coordonate au în comun faptul că nu constituie acum-ul mut al discursului, ci că
sunt exhaustiv definite prin discursul însuşi; prezentul este fixat prin repere cronologice extrase dintr-un calendar; ,,aici" este arătat pe un cadrilaj geografic; eul este neutralizat şi obiectivat prin protocolul condiţiilor de experienţă. Într-o ştiinţă descriptivă, semnele lui „eu", ale lui „aici" şi ale lui „în prezent" nu rămân deschise către 30
Acum
punctul orb al unui acum extralingvistic; ele sunt umplute cu elementele discursului, adică sunt reintroduse în discursul însuşi şi, prin asta, sunt ocolite. Desigur, atunci când e vorba de a formaliza o cunoaştere sau de a defini condiţiile de obiectivitate ale unei cunoştinţe, este foarte probabil ca discursurile analitice şi cele descriptive să se dovedească inasimilabile unele altora. Dar această ireductibilitate apare pe fondul unei diferenţe care opune enunţurilor cotidiene, în egală măsură, ştiin
ţele descriptive şi ştiinţele deductive. Când în limbajul cotidian ( din care fac parte şi actele juridice, sub acest raport) se spune: ,,astăzi, 27 iulie 1966", menţionarea datei este o indicaţie metalingvistică ce permite fixarea, o dată
pentru totdeauna, în textul respectiv, a folosirii semnelor verbale sau gramaticale ale prezentului. În schimb, când un medic sau un istoric spune: ,,27 iulie 1966", indicaţia face parte din discursul său; şi chiara dacă îi trece prin cap fantezia de a indica faptul că tocmai în această zi -
„astăzi" - scrie, el îşi ia atunci propriul discurs de medic sau de istoric drept obiect; menţionează nu data a ceea ce a văzut, ci data enunţării a ceea ce a văzut. Iar acest
„astăzi" trimite la „acum"-ul unui discurs cotidian: doar că el se află într-o poziţie metalingvistică în raport cu descrierea ştiinţifică. Un discurs ştiinţific îşi suprimă sau resoarbe „acum" -ul.
Discursul literar, sau mai degrabă „fictiv", este şi el eliberat de acest acum. Precum discursul ştiinţific, el nu este ataşat de actul unui subiect vorbitor, singurul care ar putea să-i împlinească sensul. Simplul fapt că este scris pentru a fi oferit, între parantezele paginii albe, ale a
Şters: ,,chiar dacă indică faptul că în acea zi a constatat cutare lucru".
31
Michel Foucault
