Capitolul 4
Fictiune
I
si
I
filosofie
Acum-ul discursului filosofie si al discursului de fie-
tiune - Justificarea lor - Formele lor functionale -
I
I
Ireductibilitatea subiectului vorbitor - Principiul
încheierii operelor - Diferenţa dintre discursul
filosofie si discursul literar - Discursul filosofie ca
exegeză sau interpretare
Spre deosebire de enunţurile ştiinţifice, cele ale filosofiei nu sunt aşadar separabile de acum-ul formulării lor: aici-ul, prezentul, subiectul care vorbeşte nu pot fi niciodată neutralizate de discursul care se articulează
pornind de la ele. Prezenţa unui acum care o mărgineşte este indispensabilă filosofiei. Şi totuşi această prezenţă
nu este desemnată în ea aşa cum e desemnată în discursul cotidian. Limbajul de toate zilele se referă la un acum mut - la un punct al spaţiului, la o clipă a timpului, la un individ care tocmai vorbeşte - ce rămâne cu îndărătnicie exterior discursului: lucrurile, corpurile, gesturile sunt cele care vin să-i umple formele goale.
Filosofia, dimpotrivă, nu încetează să reia în sine acest acum pe care îl desemnează: ea îl restituie înăuntrul propriului discurs ca şi cum ar fi punctul luminos de dezvăluire în evidenţă, mişcarea adevărului ajunsă la clipa manifestării sale, conştiinţa de sine surprinzându-se în puritatea lui „Eu gândesc". De aceea filosofia occidentală
55
M ichel Foucault
s-a desfăşurat ca doctrină a evidenţei, gândire a istoriei şi teorie a subiectului.
Constituind astfel, în interiorul propriului discurs, triada lui „eu", ,,aici", ,,în prezent", chemată să-l ţină
şi să-l menţină, filosofia se însoţeşte cu un alt tip de discurs: am putea să-l desemnăm cu numele de „literatură", dar ar fi mai exact să-l numim „ficţiune".
Ficţiunea, într-adevăr, nu elimină reperele acum-ului,
[care] nu trimit la vreo dispoziţie tăcută a oamenilor şi lucrurilor: ea şi numai ea este cea care, prin povestea sa şi prin o mie de indicaţii întrepătrunse, trasează cu o voce joasă această dispoziţie şi o modifică. Vocea care vorbeşte în ea nu are alt timp şi nu are alt loc decât cele pe care doreşte să şi le dea sieşi 1• Şi dacă este adevărat că
adeseori aceste semne ale lui acuma rămân imprecise şi cumva deschise spre vid (nu ştim, de fapt, care este acea voce stranie care spune „eu", nici de unde vine, de când vorbeşte şi după ce calendar), asta nu înseamnă că ele trimit la realitatea fără cuvinte a unei situaţii, ci că mai curând un spaţiu fără geografie, un timp fără început şi fără sfârşit, un „eu" fără altă „identitate" decât cea a gramaticii sunt constituite, prin discursul ficţiunii, ca repere, intenţionat amestecate, ale rostirii sale. De aceea discursul literar nu e lipsit de analogie cu modul de a fi al discursului filosofie. Le putem atunci apropia în două
puncte precise.
Am văzut deja în ce fel presupunea filosofia mereu un soi de justificare de sine (foarte diferită de justificarea ştiinţifică): un fel de autorizare pe care discursul filosofie şi-o oferă pentru a avea acces la adevărul care se a
Şters: ,,(eul care vorbeşte, clipa şi locul discursului său)".
56
Ficţiune şi filosofie
manifestă în el. În mod curios, chiar această functie
