parte, ele constau într-o modificare fie a unui enunţ saua unui subansamblu de enunţuri, fie a structurii formalea discursului. În fond, faptul că a existat o schimbare însubiectul vorbitor si că nu a mai fost acelasi acum care să
,
,
susţină discursul nu este niciodată pertinent pentru a defini o discontinuitate în reluarea şi continuarea unui sistem ştiinţific: în cel mai bun caz, în anumite discipline,60
Ficţiune şi filosofie
subiectul care observă şi vorbeşte poate fi introdus ca variabilă în interiorul propriului discurs, fără ca adevărul acestuia să fie în vreun fel afectat.
Poziţia discursului filosofie şi literar este cu totul diferită. Fără îndoială, o filosofie este destinată să fie adevărată, oricare ar fi subiectul care o enunţă; iar o operă de ficţiune să fie ceea ce spune, în acelaşi fel, oricând şi oricum am citi-o sau povesti-o. Totuşi, în aceste texte, subiectul vorbitor, cu aici-ul şi cu prezentul său, se află indisociabil în afara discursului ( deoarece el este cel care îl pronunţă) şi înăuntrul lui (deoarece discursul îl defineşte şi îl justifică în dreptul său de a vorbi). Prin urmare nu putem repeta şi continua o operă literară sau filosofică aşa cum reluăm şi urmărim o serie de enunţuri ştiinţifice. Pentru un alt subiect vorbitor, altundeva şi într-un alt timp (chiar dacă se plasează alături şi numaidecât după), un text filosofie sau literar nu oferă decât două posibilităţi. Una constă în a identifica acest nou acum al subiectului vorbitor în triada „eu-aici-în prezent"
indicată şi justificată în însuşi interiorul textului prim.
Dar, prin chiar acest fapt, subiectul secund încetează să
fie el însuşi subiect; el ia poziţia subiectului aşa cum a fost deja rostit în primul discurs; nu mai poate fi locutor, ci pur şi simplu cititor. Cealaltă posibilitate constă, pentru noul subiect vorbitor, în a apropia acum-ul său cât mai mult de cel care sprijină discursul precedent; este vorba deci de a imita ceea ce a fost deja făcut, de a spune aproape acelaşi lucru cu ceea ce a fost spus, atenuând pe cât posibil, dar fără s-o mascheze întru totul, diferenţa de neşters dintre subiecţii vorbitori, între timpurile şi locurile în care se împlineşte rostirea lor; este vorba atunci 61
Michel Foucault
de o imitaţie. Vedem că, în orice caz, ireductibilitatea subiecţilor vorbitori şi prezenţa lor în interiorul discursului împiedică filosofia şi literatura să aibă acelaşi profil istoric ca ştiinţele. A citi un text ştiinţific înseamnă, de fapt, a-l înţelege, adică a reface, ulterior şi pentru sine, acelaşi discurs, fără ca el să fie în vreun fel modificat; şi a face o imitaţie nu [înseamnăe] decât un lucru: a-l continua după aceeaşi morfologie şi aceeaşi sintaxă. În schimb, orice nou subiect vorbitor care vrea să continue o operă filosofică sau un text literar este condamnat să
le pastişeze; şi dacă vrea să le [iaf] de la început, nu poate decât să le citească9•
[ ... g] Există, fără îndoială, o a treia posibilitate: aceea care constă în a instaura un discurs absolut nou, avându-şi propriile repere şi propriul acum, dar dându-şi ca sarcină să ia drept obiect un text filosofie sau literar deja existent. Este vorba de ceea ce se poate numi, aşteptând o mai bună elucidare, un comentariu. Vedem numaidecât că prima regulă a acestei activităţi de a comenta trebuie să fie că admite încheierea operelor de filosofie şi a operelor de ficţiune: fiecare dintre ele este ireductibilă la toate celelalte şi le este cu neputinţă tuturor (sau chiar numai unora dintre ele) să formeze o mare serie unică de enunţuri, în măsura în care discursul fiecăreia e Conjectură: cuvânt-lipsă.
f
Şters în manuscris.
g Şters: ,, De aici, faptul că textele filosofice, precum cele de ficţiune, sunt fatalmente închise în jurul lor însele; de la unul la altul, raporturile sunt mereu greu de atribuit şi avem obiceiul de a simboliza grosier aceste raporturi prin noţiuni cât se poate de confuze, precum cele de filiaţie, de influenţă, de comunitate de stil, de identitate în punctele de pornire sau în problemele fundamentale".
62
Ficţiune şi filosofie
este menţinuth, din interior, prin prezenţa unui subiect vorbitor, cu al său aici şi cu al său în prezent. Asta nu înseamnă, desigur, că nu se poate defini între ele o anumită retea, ci că această continuitate astfel stabilită nu
'
va putea fi niciodată de acelaşi tip cu cea instaurată de o operă ştiinţifică atunci când se leagă de şi continuă
