Ficţiune şi filosofie
a unui discurs esenţial. Această exegeză se poate face în două direcţii diferite: una, căutând să regăsească prin triada aici, acum şi cuvânt felul în care spaţiul, timpul, raţiunea au putut da naştere singularităţii lor; este vorba de a restitui o geneză, pornind de la ceea ce se dă în reprezentare, şi anume infinitul spaţiului, nelimitatul timpului şi universala raţiune. Celălalt tip de exegeză
constă în a arăta în ce fel structurile generale ale spaţiului, plenitudinea şi dispersia timpului, formele universale ale discursului ajung să bântuie în secret o percepţie a spatiului
I
situată într-un aici, o constiintă
I
I
a timpului
ataşată unui prezent mereu mobil, cuvinte mereu prinse în constrângerile determinate ale unui limbaj: este vorba în acel moment de aducerea la zi a unui sens, pornind oe la formele finite ale experienţei. La fel cum justificarea acum-ului său constrângea discursul filosofie să se ofere ca dezvăluire sau ca manifestare, interpretarea aceluiaşi acum îl constrânge să fie sau o căutare a unei origini, sau o căutare de sens15•
Înţelegem că ideea unei descoperiri a semnificaţiilor prime a putut să bântuie filosofia occidentală: echivocul între primitiv şi originar, între ceea ce este prim în ordinea genezei şi prim în ordinea sensului este la fel de constitutiv pentru gândirea noastră pe cât este, aşa cum am văzut, inevitabilul recurs la subiect. La fel cum analiza subiectului, cercetarea fundamentalului este inerentă filosofiei noastre, cel puţin după Descartes. Dar motivul nu se găseşte în vreo obscură tradiţie a filosofiei sau în determinaţii exterioare: el rezidă pur şi simplu în tipul de discurs care fusese specific filosofiei din epoca ei clasică încoace; doar luând în considerare acest tip [de 69
Michel Foucault
discurs] ajungem să deducem cu exactitate conceptele şi temele principale ale filosofiei, aşa cum au apărut ele în istoria culturii noastre. Discursul filosofie implică prin chiar modul său de a fi că este căutare a fundamentalului sau a originarului şi teorie a subiectului. De aceea, fără
îndoială, filosofia occidentală n-a conceput un proiect mai decisiv pentru ea decât descoperirea semnificaţiilor originare ale subiectului, aducerea în lumină a fiinţei sale fundamentale, reconcilierea cu sensul său uitat: pe scurt, adecvarea subiectului tocmai la ceea ce îl întemeiază ca subiect. Dar să nu ne lăsăm păcăliţi de asta: tentativele simetrice pentru a descoperi ceea ce poate să
fie subiectiv de neşters dincolo de fundamental (ceea ce se numeşte, pare-se, transcendenţa) sau pentru a face evident ceea ce este mai important decât subiectul (fără
îndoială deschiderea însăşi a fiinţei) fac încă parte, doar cu jocul unui decalaj suplimentar, din acelaşi proiect16•
Ceea ce până „acum" nu a fost tolerat este un discurs filosofie în care nu ar fi vorba nici de subiect, nici de fundament originar.
Să adăugăm încă un cuvânt apropo de diferenţa dintre literatură şi [filosofiei] . Am văzut că, dacă teoria subiectului semnalează diviziunea dintre filosofie şi ştiinţă, ea nu este nicidecum raţiunea reală a acestei diviziuni; şi, de aceea, neîndoielnic, filosofii s-au dedat de atâtea ori, din secolul al XVII-lea încoace, sarcinii de a constitui o teorie ştiinţifică a subiectului. La fel, nu tema unui sens originar separă literatura şi filosofia, ci modul de a fi al discursurilor lor, care face ca una să fie imitaţie, pe când cealaltă, interpretare. Şi numai printr-o iluzie care Manuscris: ,,ficţiune".
70
