cu o alta. Necunoaşterea acestui principiu de încheiere şi, prin urmare, a diferenţei radicale între modul de a fi al discursului ştiinţific şi cel al discursurilor literare sau filosofice a dat nastere de multă vreme la toate me-taforele continuităţii: influenţă, tradiţie, descendenţă, comunitate de stil, identitate de probleme, asemănări ale punctelor de pornire. Toate fiind concepte (dacă acest cuvânt nu este totuşi prea greu pentru a desemna no
ţiuni atât de uşoare, atât de confuze, atât de imprecise) care au permis până în prezent istoriei literaturii şi celei a filosofiei să ignore cu îndârjire tipul de discurs cu care avuseseră de-a face10•
Principiul încheierii operelor are mai multe consecinţe. Prima este că, dacă un text filosofie poate şi trebuie să fie analizat în singularitatea lui, dacă trebuie să căutăm jocul raporturilor care le leagă pe unele şi pe altele în diversele sale elemente, dacă trebuie, într-un cuvânt, să-l tratăm ca pe un sistem, motivul nu este că se înrudeşte neapărat prin arhitectura lui, principiile şi formele lui deductive cu un ansamblu de enunţuri ştiinţifice; ea ţine, dimpotrivă, de faptul că discursul său este inseparabil de prezenţa, în textul însuşi, a unui subiect vorbitor.
Unitatea operei şi ireductibilitatea ei îi sunt garantate prin acest acum în care îşi găseşte adăpost discursul său h Şters: ,,din exterior şi".
63
Michel Foucault
şi care se justifică în el; aşadar prin chiar ceea ce o ţinecât mai departe cu putinţă de limbajul ştiinţific. Se preapoate ca un discurs filosofie să pretindă noncontradicţieşi rigoare în înlănţuirea propoziţiilor sale. Dar nu acestaeste criteriul prim şi esenţial al unităţii sale: este cel multuna dintre căile posibile pentru filosofie de a demonstrao unitate care nu vine din structura ei formală, ci dinmodul de a fi al discursului său11• Cu toate acestea, oasemenea închidere a operelor în ele însele şi obligaţiade a face din asta o analiză internă nu înseamnă nicidecum că comentariul este un discurs ce are drept vocaţiesă se plaseze în interiorul unui alt discurs. Dimpotrivă,în raport cu opera pe care o comentează, nu poate fidecât un limbaj categoric exterior, al cărui acum nupoate niciodată să ajungă să se suprapună cu cel pe careîl studiază. Va fi nevoie, într-o bună zi, ca analiza, criticaşi istoria textelor să renunţe o dată pentru totdeauna lavechiul mit al intimităţii12• Buna evanghelie a înţelegerii, a reculegerii interne, a pătrunderii până în secretuloperei şi al genezei sale se întemeiază de fapt pe confuziaîntre comentariu, lectură şi pastişare - trei activităţi caresunt perfect distincte, deşi sunt făcute simultan posibileprintr-un tip de discurs precum cel al filosofiei sau alliteraturii.
În ciuda acestor analogii esenţiale, discursul filosofie nu poate fi asimilat pur şi simplu discursului literar.
Între ele există totuşi o diferenţă majoră. Literatura esteun discurs care instaurează de unul singur, ca o pură
invenţie, aici-ul, prezentul, subiectul, pornind de la carese vorbeşte: astfel încât ceea ce se formează în el, ceeace nu încetează să trezească prin chiar propria-i mişcare,64
Ficţiune şi filosofie
este imaginea - sau, dacă vrem, umbra - acestui acum mut, nonverbal, niciodată pe deplin formulat în cuvinte, în jurul căruia se articulează limbajul obişnuit13• În loc de a elimina sau de a încerca să epuizeze acest sprijin indispensabil al discursului cotidian, îi face loc în interiorul său şi îl reconstituie, dar după propria fantezie, conform suveranităţii sale. De aceea, acest acum nu este niciodată în întregime explicitat; pe cât de precise sunt într-un roman o descriere, o cronologie sau analiza subiectului care vorbeşte, ele rămân mereu suspendate -
nefiind diferite decât prin gradul acestor pure indicaţii vide pe care ficţiunea le autorizează în egală măsură şi care se enunţă doar prin adverbe fără geografie, timpuri verbale fără istorie, pronume personale fără identitate şi fără nume. Opera literară instaurează ea însăşi propria voce vorbitoare, dar ca un analogon al individului real: ea funcţionează - adică vorbeşte - precum umbra unui observator invizibil sau fantoma unui personaj circulând în mijlocul celorlalţi ori ca idolul unei conştiinţe lăsând să ţâşnească limbajul său în miezul propriei transparenţe .
.Nucleul literaturii este imitaţia. Acest cuvânt are, desigur, un prestigiu supărător: tot ceea ce înseamnă gândire importantă, în ordinea criticii, începând cu secolul al XIX-lea, ştie şi repetă până la exasperare că literatura nu e făcută pentru a imita (aşa cum a lăsat să se înţeleagă
multă vreme naivitatea clasicilor şi, înainte de ei probabil, cea a întregii Antichităţi), ci pentru a manifesta, pentru a cânta, pentru a semnifica, pentru a se semnifica pe sine şi a-şi semnifica propria absenţă. De fapt, dacă la un moment sau altul al istoriei sale funcţia literaturii a fost să exprime sau să se semnifice pe sine însăşi, aceste 65
M ichel Foucault
funcţii şi toate celelalte pe care se întâmplă în egală măsură să le exercite n-au fost posibile decât prin jocul unei imitări esentiale care face din literatură un cvasidiscurs: I
un discurs care îşi şterge propriul acum, dar pentru a-l face să renască într-un alt mod în sine si să se constituie I
el însuşi ca discurs. Pe fondul acestui simulacru apar toate tehnicile imitative despre care, pe drept cuvânt, se poate spune că nu epuizează esenţialul literaturii: a reda într-o imagine strălucirea însăşi a lucrurilor, a se strecura în limbajul real al oamenilor sau în monologul lor interior, a încerca să reia la nesfârşit repetiţiile vorbăreţe ale conştiinţei lor. Toate aceste imitaţii, de care literatura se îndepărtează mereu, dar la care revine fără încetare, nu sunt decât efectele vizibile, ,,imitaţiile" imitaţiei esenţiale care o defineşte. În esenţa ei, literatura este simulacru: nu reproducere a realităţii, nici dedublare a limbajului, ci imitare a discursului.
La rândul său, filosofia nu este în niciun fel o imita
ţie. Deşi e adevărat că reia, înăuntrul său, acum-ul propriului discurs, nu e nicidecum pentru a face din asta un cvasisubiect şi pentru a se desfăşura ea însăşi, pornind de la el, ca un analogon al unui discurs; ci, mai degrabă, pentru a vorbi despre acest acum, pentru a-l transforma în cuvinte, în propoziţii, în discursuri, deci pentru a face din el propriul obiect. Ea nu vorbeşte pornind de la acest acum suveran reluat în discursul său; ea are de vorbit de la acest acum pe care discursul său îl reia în ea pentru a-l justifica şi pentru a face din el teoria. De aceea filosofia nu va fi, asemenea literaturii, analogonul discursului cotidian, ci reflecţie asupra acestui acum, pornind de la care (deşi de fiecare dată diferit) orice om trebuie să
66
