Ficţiune şi filosofie
se opune celei dintâi s-a putut imagina proiectul de a defini ficţiunea şi filosofia ca nişte ansambluri expresive ale culturii. Se presupune că literatura este, şi ea, interpretare, aducere la lumina zilei a sensului ascuns, manifestare a ceea ce se spune, cu jumătate de voce, în lume; se presupune în acelaşi timp că filosofia este imagine, un soi de analogon al tuturor discursurilor care se ţin la un moment dat într-o civilizaţie. Şi ajungem în acest fel la tema funcţiilor expresive care ar fi comune operei filosofice şi operei literare; pe când, de fapt, literatura nu exprimă nimic (şi mai ales nu lumea), ci aparţine unui tip de discurs în care acesta se imită pe el însuşi, iar filosofia nu exprimă nimic (o civilizaţie mai puţin decât orice altceva), ci aparţine unui tip de discurs în care acesta interpretează acum-ul din care vorbeşte.
Note
1. Despre importanţa pentru Foucault a lucrărilor lui Jakobson în jurul acestei chestiuni, vezi supra, nota 2 din cap. 2, pp. 34-36.
2. Miguel de Cervantes Saavedra, Don Quichotte de la Manche
[1605], trad.fr. de Claude Allaigre et al., în CEuvres romanesques completes, voi. I, ed. sub dir. lui Jean Canavaggio, Paris, Gallimard, 2001, pp. 385-1428, aici cap. IX, p. 458 şi cap. Ul, pp. 883-889 [Miguel de Cervantes, Ingeniosul hidalg Don Quijote de la Mancha, trad. de Sorin Mărculescu, Bucureşti, Humanitas, 2016]; (Foucault pare să se refere la sfârşitul primei părţi din Don Quijote, unde Cervantes scrie totuşi că manuscrisul a fost
„ros de viermi" şi nu de şoareci). Găsim la Foucault mai multe comentarii la Don Quijote, cel mai cunoscut fiind fără îndoială cel care deschide capitolul 3 din Cuvintele şi lucrurile, unde Foucault îl prezintă pe Don Quijote drept „eroul Aceluiaşi", a cărui fiinţă „nu este decât limbaj, text, foi imprimate, istorie 71
Michel Foucault
deja transcrisă", în vreme ce consideră romanul lui Cervantes caschiţând „negativul lumii Renaşterii" şi ca „prima dintre operelemoderne, pentru că vedem în ea raţiunea crudă a identităţilor şidiferenţelor, bătându-şi joc la infinit de semne şi de similitudini,fiindcă limbajul rupe aici vechea sa înrudire cu lucrurile, pentrua intra în această suveranitate solitară din care nu va reapărea, înfiinţa sa abruptă, decât odată devenit literatură" (M. Foucault,Cuvintele şi lucrurile, op.cit., pp. 90-91 ).
3. Lau rence Steme, La Vie et Ies Opinions de Tristram Shandy,gentleman, trad.fr. de Alfred Hedouin, ed. de Alexis Tadie, Paris,Gallimard, 201 2 [1 759-1 767].
4. Denis Diderot, Jacques le Fataliste et son maître, ed. de PierreChartier, Paris, Librairie generale fran�aise, 2000 [1 796].
5. ,,La 1 5 septembrie 1 840, către orele şase dimineaţa, La Ville-de
Montereau, gata de plecare, scotea vârtejuri groase de fum înfaţa cheiului Saint-Bernard . [ . . . ]. Un tânăr de optsprezece ani,care avea părul lung şi ţinea u n album sub braţ, stătea neclintit lângă cârmă. Privea prin ceaţă clopotniţe, clădiri ale cărornume nu-l cunoştea; apoi îmbrăţişa cu o ultimă privire insulaSaint-Louis, La Cite, Notre-Dame. Curând, când Parisul pieri,suspină din adânc" (Gustave Flaubert, L'Education sentimentale, ed. de Stephanie Dord-Crousle, Paris, Flammarion, 2003
[1 869], p. 49 [Educaţia sentimentală, trad. de Lucia Demetrius,Anda Boldur şi Mihai Murgu, Bucureşti, Univers, 1 982, p.1 5]).
6. N icolas Bourbaki este pseudonimul colectiv al unui grup dematematicieni francofoni format în anii 1 930, care a publicat oserie de lucrări sub titlul Elemente de matematică. Foucault vorbeşte despre el într-un interviu din 1 967, unde afirmă: ,,Visulnostru, al tuturor, ar fi de a face fiecare în domen iul nostruceva precum acest Bourbaki, unde matematicile se elaborează
sub anonimatul unui nume de fantezie" (M. Foucault, ,, Sur Iesfa�ons d'ecrire l'histoire" [1 967], în DE I, nr. 48, pp. 61 3-628,aici p. 625.
