Ficţiune şi filosofie
vorbească, până şi filosoful: ea va fi deci interogaţie asupra a ceea ce poate să fie pentru un subiect vorbitor un aici, un prezent şi asupra a ceea ce înseamnă mai precis a vorbi; de unde vecinătatea necesară, cel puţin după
Descartes, între filosofie şi teoriile spaţiului, ale timpului şi ale limbajului. Oricărei filosofii apărute în lumea occidentală după secolul al XVII-lea îi este cu putinţă şi, la limită, îndeajuns să ceară socoteală pentru ce anume sunt întinderea şi percepţia, conştiinţa timpului şi istoria, formele şi regulile gândirii articulate la discurs.
Dar această vecinătate inevitabilă nu înseamnă că
un discurs filosofie poate să se lase în întregime determinat de - sau, cu atât mai mult, identificat cu - o geometrie sau o mecanică, o fizică a timpului sau o analiză a istoriei, o gramatică, o filologie sau o lingvistică.
Filosofia nu este ea însăşi o ştiinţă a spaţiului, o teorie a timpului, un studiu al limbajului: căci, atunci când interoghează întinderea, nu o face atât şi în primul rând pentru a şti ce este ea, ci pentru a afla ce anume trebuie să fie această întindere pentru ca aici-ul singular în care se vede plasat orice subiect vorbitor să-i îngăduie să
enunţe în discursul său adevărul spaţiului în general; tot aşa, când filosofia interoghează timpul, nu o face pentru a şti ce evenimente l-au populat, nici măcar pentru a şti ce este în el însuşi, ci în ce fel e cu putinţă ca, pornind de la acest prezent în care vorbim, să se poată accede la un discurs adevărat despre timp; în sfârşit, dacă filosofia interoghează limbajul, [nu] o face pentru a şti în ce constă straniul său sistem, ci ce forme în el sunt de aşa natură încât să permită articularea adevărurilor universal recunoscute ca atare. Discursul filosofie nu caută deci să
67
Michel Foucault
fie - ceea ce ar fi un discurs ştiinţific - un ansamblu de enunţuri adevărate relative la limbaj, la timp şi la spaţiu, ci un discurs care arată în ce fel adevărul spaţiului, al timpului, al raţiunii discursive poate ajunge până la noi şi să se reveleze prin aici-ului, în prezentul şi limbajul singular al discursului.
Observăm că această functie a discursului este invers simetrică cu cea care fusese definită mai sus ca justificare şi care permitea distingerea enunţurilor filosofice de enunţurile ştiinţifice. Justificarea consta pentru discurs în reintegrarea propriului acum în el însuşi şi, astfel, în fondarea raportului pe care îl putea avea cu adevărul. De astă dată este vorba, dimpotrivă, de a împinge acum-ul la marginile cele mai exterioare ale discursului, de a arăta în ce fel diferitele sale momente se articulează cu timpul, spaţiul şi raţiunea [în] general, în ce fel, prin acest aici, acest prezent, acest limbaj, locul tuturor aici-urilor, timpul tuturor prezent-urilor, forma universală a oricărui limbaj posibil se schiţează şi se manifestă cuprinzându-le.
Acum-ul discursului se vede astfel solicitat să enunţe adevărul care în acelaşi timp se ascunde şi se enunţă în el; prin el, vrem să facem să ajungă la lumină un discurs de dedesubt şi de dinainte, acel discurs prim care nu are un aici, un în prezent, o limbă anume, acel discurs fără
acum care susţine, prin adevărul său, toate discursurile şi dă socoteală, în cele din urmă, de adevărul lor, al tuturor. Discursul filosofie va căuta, dincolo de propriul acum, discursul adevărat care, pe bucăţi, prin cotloane si
, ascunzisuri,
,
vorbeste
,
suveran în el. În această functie,
,
discursul filosofie este exegeză sau interpretare14: [el]
este, prin intermediul unor cuvinte manifeste, ascultare 68
