,
se
regăseşte în literatură: desigur, nu sub forma unei explicaţii discursive, ci ca indicaţie - uneori directă, alteori în diagonală - a raportului între ceea ce este povestit şi vocea care rosteşte povestirea: nu există ficţiune care să
nu spună, într-un fel sau altul, cum s-a deschis către un discurs care îi este nu doar punctul de manifestare, ci şi locul însuşi al naşterii. Se întâmplă ca această funcţie de justificare să fie foarte aparentă, până la a căpăta, în raport cu povestirea, o autonomie şi aproape o putere de comandă: ea formează un soi de povestire secundă care devine repede, în ordinea derulării textului, o povestire în aparenţă primă; este însărcinată să arate modul în care istoria principală - fie pentru că a fost ascunsă prea departe în timp, fie că a fost prea îndepărtată în spaţiu, fie, în fine, că a fost ascunsă prin vreun mister - a putut ajunge la cunoştinţa povestitorului: astfel, Cervantes descifrează istoria lui Don Quijote de pe vechi hârtii pe care le-a descoperit la un neguţător şi nu poate raporta episoadele care au fost roase de şoareci2. Dar această
fabulaţie vizibilă nu este nicidecum necesară pentru ca discursul de ficţiune să-şi justifice propria deschidere. Se întâmplă, într-adevăr, ca această justificare să fie totuna cu povestirea însăşi, amestecându-se cu ea şi relatând, în acelaşi flux, aventura făurită de discurs şi ceea ce permite discursului să o povestească: vocea care vorbeşte aparţine atunci unuia dintre personajele poveştii, iar povestitorul face corp cu ceea ce este povestit (avem un roman la persoana întâi); sau, dimpotrivă, rămânând în retragere faţă de poveste, vocea relatează cum a inventat ea povestea, cărui motiv i s-a supus, de ce [a] introdus 57
Michel Foucault
cutare episod, de ce a întrerupt un altul, din ce motiv a ales cutare personaj (avem atunci povestiri în care vocea autorului vine să interfereze, precum în Tristram Shandy3
sau facques Fatalistul4); romanele care îşi narează propria geneză suprapun exact aceste două procedee. Se poate, de asemenea, ca justificarea povestirii să fie întru totul inaparentă: aceasta pare spusă de o voce anonimă şi atotputernică, ce-şi arogă dreptul de a parcurge toate vremurile şi toate locurile, de a străbate toate conştiinţele. La începutul Educaţiei sentimentale, care nu indică nicăieri de-a lungul textului vreun raport între poveste şi vocea vorbitoare, [seb] menţionează în stilul unui istoric data primului eveniment [15 septembrie 1840c], locul (cheiul Saint-Bernard), exterioritatea povestitorului în raport cu personajul său (perceput ca un tânăr amestecat în grupul călătorilor)5 ; aceste însemnări, precum şi toate celelalte de acelaşi fel care jalonează textul, funcţionează ca justificări ale povestirii lăsate deschise de către povestitor: acesta îşi defineşte accesul la poveste ca percepţie de către un subiect invizibil, ca privire asupra lucrurilor şi chipurilor de către o prezenţă suplimentară şi necesarmente nevăzută, ca atenţie mobilă în timp şi spaţiu.
Chiar dacă ficţiunea îşi oferă sieşi şi într-o libertate ludică un „adevăr" pe care filosofia este constrânsă să-l descopere şi să-l dovedească, la amândouă găsim o func
ţie a discursului care nu poate fi întâlnită nici în limbajul cotidian, nici în cel al ştiinţei: această funcţie, anterioară oricărui partaj între intelect şi imaginaţie, între b Cuvânt-lipsă.
c
Foucault notează din greşeală „iulie 1846"; restabilim data romanului lui Flaubert (vezi infra, nota 5, p. 72).
58
Ficţiune şi filosofie
raţionalitate şi nonraţionalitate, priveşte modul de a fi al discursului; ea este reclamată de un ansamblu întreg de enunţuri care nu poate suprimact acum-ul cuvântului său, dar trebuie totuşi să-l reia fără rest înăuntrul său. Şi, la fel cum filosofia asigură această funcţie în două moduri (arătând cum se dezvăluie adevărul atenţiei subiectului sau cum învăluie adevărul în propria mişcare subiectul care îl enunţă), tot aşa o exercită şi literatura prin două
tipuri de povestire: una care face loc, la marginile poveştii, unui autor fictiv chemat să o descopere (sau să
o inventeze), apoi să o relateze; cealaltă cuprinde vocea care vorbeşte în consistenţa anonimă a povestirii. Teoria dezvăluirii în filosofie şi ficţiunea unui povestitor în literatură sunt două forme funcţionale analoage; teoria manifestării şi dezvoltarea autonomă a povestirii constituie, la rândul lor, două forme funcţionale care îşi răspund în discursul filosofie şi în cel literar. Trebuie, poate, să
mergem mai departe: am văzut cum modul de a fi al discursului său implica faptul că filosofia, cel puţin sub forma ei occidentală şi din secolul al XVII-lea încoace, a fost mereu legată de o teorie a subiectului. Ne putem întreba dacă modul de a fi al discursului literar - înţeles cu aceleaşi repere ale geografiei şi istoriei - nu implică
pentru el faptul de a fi legat de o anumită ficţiune a subiectului: nicidecum că literatura occidentală ar presupune o „psihologie" sau o teorie oarecare a individului uman, ci că discursul său nu poate fi detaşat de prezenţa, cel puţin virtuală, a unui subiect care percepe, resimte, îşi aminteşte, ascultă, vorbeşte, moare. Sprijinul naiv pe care l-a căutat adeseori filosofia în povestirile literare, d Şters: ,,trebuie deopotrivă să constituie".
59
Michel Foucault
când era vorba ca ea să definească sau să analizeze subiectul, şi sprijinul, cândva mai reflectat, pe care literatura l-a căutat în concepţiile teoretice ale subiectului, alesufletului, ale psyche-ului, ale inconştientului, nu suntdecât manifestarea vizibilă a acestei înrudiri, mai greude întrezărit, între modurile de a fi ale discursurilor lorrespective.
Dar există o a doua analogie între discursul filosofieişi cel al literaturii. Ea este uşor de surprins, comparându-le pe amândouă cu discursul ştiinţific. Acesta dinurmă, pentru că a eliminat orice referinţă la acum, esteîntotdeauna susceptibil de repetiţie: adică orice subiectvorbitor poate să-l reia pe cont propriu fără ca valoarea luide adevăr să fie alterată; mai mult, poate să fie continuat,i se pot adăuga - prin deducţie sau experienţă - noienunţuri, fără ca el să înceteze să fie, în substanţă, identiccu el însuşi. Desigur, aceste iteraţii şi dezvoltări se fac,uneori, prin discontinuităţi violente: putem oare spunecă matematica lui Bourbaki6 este cea a lui Viete sau a luid' Alembert ori chiar a lui Lagrange7? Putem oare spunedespre chimia moleculară că este cea a lui Berzelius 8 ? Dar, pe de o parte, aceste discontinuităţi sunt mereu introduse în aşa fel încât salvează, cel puţin parţial şi doar într-un anumit fel, adevărul enunţurilor anterioare; şi, pe de altă
