dintre discursul filosofie si discursul cotidian -
'
Functia critică a filosofiei occidentale
'
Va fi mult mai uşor acum să deosebim între discursul filosofie şi discursul cotidian. Desigur, la fel ca enunţurile ştiinţifice şi operele literare, discursul filosofului nu este legat de situaţia actuală a unui individ vorbitor, de spaţiul în care se află închis, nici de ora precisă la care enunţă ceea ce are de spus. Faptul că e destinat unei transmiteri nedeterminate, anonime şi nelimitate, faptul că e deschis încă de la primul cuvânt enunţat unei lecturi care reactualizează, dar într-un alt timp, într-un alt loc, prin intermediul unui alt subiect, acum-ul său fiind mereu disponibil, faptul că e detaşat iremediabil de momentul creării sale şi de orientarea lui iniţială, prin parantezele în alb ale cărţii - toate acestea sunt îndeajuns pentru a demonstra cât de îndepărtată e filosofia (nici mai mult, nici mai puţin, de altfel, decât discursurile literare sau ştiinţifice) de cea mai măruntă
dintre conversaţiile cotidiene.
Cu toate acestea deosebirea dintre discursul filosofilor şi cel de fiecare zi este una cu totul specifică; şi, dacă ea ţine într-adevăr de o diferenţă mai generală care 77
Michel Foucault
distinge de cotidian fictivul şi ştiinţificul, are totuşi trăsăturile sale particulare. Am văzut că discursul filosofie se defineşte nu atât prin ceea ce are de spus sau prin forma după care se articulează, cât mai ales prin rela
ţia pe care o întreţine cu ceea ce-l sprijină - cu acest acum care, din interiorul enunţurilor sale, îi reperează
aici-ul, în prezent-ul şi subiectul. Filosoful nu caută nici să reconstituie acest acum printr-o ficţiune, nici să-l neutralizeze în propoziţii care s-ar elibera definitiv de el, ci îl lasă să fie apreciat - în limitele sale, ca loc şi timp privilegiate - drept subiect de elecţiune. În vreme ce ştiinţa şi ficţiunea realizează, în ceea ce afirmă sau inventează, un soi de renegare a acum-ului care le sprijină
discursul, filosofia, dimpotrivă, îl recunoaşte, îi face loc, nu încetează să-l desemneze. Ba chiar să-l desemneze de două ori: prin toate semnele gramaticale ale prezentului, ale amplasamentului şi ale actualei situaţii a subiectului vorbitor, dar şi prin justificările şi interpretarea pe care i le propune. Discursul filosofie nu evită acest exterior în care sălăşluieşte singularitatea lui; din contră, el nu încetează să arate cumva cu degetul ( chiar dacă îl reia apoi în desfăşurarea lui) exteriorul care îl înconjoară şi pe fondul căruia apare, fără să-l conteste vreodată, ca fiind formulat aici şi acum. În acest sens, putem spune că
discursul filosofie nu este atât de îndepărtat, pe cât am putea crede, de limbajul cotidian; asemenea lui şi spre deosebire de ceea ce se petrece în ştiinţă sau în ficţiune, el nu disociază semnificaţia a ceea ce spune de acum-ul de la care începe să-l rostească.
De aici, fără îndoială, o formă de istoricitate care, în ciuda aparenţelor, apropie filosofia de discursul cotidian, 78
Filosoficul şi cotidianul
evidenţiind la amândouă o funcţionare analoagă. În primul rând, filosofia este în relaţie cu o „actualitate", mai exact cu un ansamblu de enunţuri, de discursuri, de experienţe, de instituţii, de practici despre care recunoaşte că îi sunt contemporane, că au repere temporale identice cu ale sale şi că ele disting aici-ul unde ea apare1• Dar, la urma urmei, oare nu cumva un discurs ştiinţific îşi recunoaste si el o actualitate într-un ansamblu de enunturi
' '
'
de-acum dobândite, de experienţe trăite, de observaţii convenabil analizate? Totuşi actualitatea pe care şi-o recunoaste discursul stiintific este actualitatea a ceea ce e
'
,
'
valabil pentru el: adică a ceea ce cere pentru ca el însuşi să fie adevărat şi a ceea ce ar putea la fel de bine - mai degrabă [decât] să se refere la el în mod confortabil printr-un joc de indexare - să formuleze prin sine însuşi, cu propriul vocabular şi propria sintaxă. Prin urmare,
„actualitatea" pentru o ştiinţă este un ansamblu teoretic finit ([chiar] dacă sarcina de delimitare a acestei actualităţi ar trebui să fie indefinită) şi este un ansamblu ce face virtual parte din sistemul însuşi. Actualitatea unui discurs ştiinţific nu este nimic altceva decât desfăşurarea posibilă (dar, în general, niciodată efectuată) a întregii sale coerenţe: departe de a fi, prin urmare, exteriorul discursului, ea îi este mai degrabă sistemul intern replicat pe el însuşi. Pentru filosofie, lucrurile stau cu totul altfel; actualitatea pe care ea o desemnează prin discursul său este tocmai ceea ce-i este exterior - şi exterior nu doar pentru că nu-l formulează în enunţuri explicite, ci [şi]
pentru că nu aparţine în niciun fel ordinii discursului său. Actualitatea unei filosofii - şi ceea ce urmăreşte aceasta când spune „eu" sau „noi" şi foloseşte prezentul 79
Michel Foucault
indicativului, chiar şi când e vorba de filosofia cea mai teoretică, cea mai „îndepărtată de concret", cum se spune - reprezintă toate enunţurile ştiinţifice valabile în momentul în care vorbeşte, toate corpusurile institu
ţionale şi juridice, toate discursurile pe care le pot ţine oamenii, contemporanii săi, practicile economice şi sociale, politica etc. În măsura în care discursul filosofie trebuie să asigure teoria propriului acum, el nu poate evita să aibă de-a face într-un fel sau altul cu acest ansamblu infinit căruia niciun sistem nu-i organizează [şi nici] nu-i garantează în prealabil coerenţa.
Acest inevitabil raport cu o actualitate căreia nimic nu-i fixează conţinutul, limitele, formele nu e lipsit de analogie cu actualitatea discursului cotidian. Prezentul care se vede desemnat de acesta şi locul pe care-l marchează ca fiind chiar aici nu posedă vreo determinaţie intrinsecă şi nu sunt organizate de un sistem pe care discursul n-ar trebui decât să-l actualizeze. Discursul însuşi este cel care, prin iruperea lui, face să apară un aici ale cărui dimensiuni pot să fie foarte variabile ( de la vecinătatea nemijlocită până la marginile Pământului), un în prezent a cărui consistenţă temporală poate să
meargă de la clipa cea mai firavă până la acumularea de milenii. În acelaşi fel, actualitatea discursului filosofie nu-şi capătă determinarea decât din acest discurs, deşi ea îi este la fel de exterioară pe cât sunt spaţiul şi timpul limbajului de zi cu zi. În orice caz, numai pornind de la acest raport solid cu un actual care îi este exterior întreţine filosofia relaţii care nu pot fi niciodată întru totul suprimate cu ceea ce nu este ea; oricât de închisă în sine ar putea fi, ţinteşte mereu către o 80
