suită de cuvinte, deja uitate adeseori, greşit ghicite alteori şi lovite întrucâtva de stupoare, care schiţează înjurul fiecărui discurs filosofie spaţiul alb unde se va fixaaici-ul său, timpul în care va marca pecetea prezentuluisău, subiectul anonim căruia îi va împrumuta persoanaîntâi a sa.
h Conjectură: cuvânt-lipsă.
Conjectură: cuvânt greu de citit; şters: ,,autonomă".
87
Michel Foucault
În ciuda acestor analogii, discursul filosofie nu se confundă cu limbajul cotidian. Acesta comportă, într-adevăr, un anumit număr de elemente verbale a căror semnificaţie nu poate fi împlinită decât prin prezenţa mută a unui spaţiu orientat, a unui timp cu orele sale, a unui subiect cu corpul şi cu gesturile lui. Validitatea sa este legată de un veritabil freamăt care nu este niciodată formulat, cel puţin în mod direct şi pozitiv, în ceea ce spune. Discursul filosofie se articulează şi el pe un afară - un afară care a rămas mut oarecum, până în momentul în care a luat cuvântul, şi care va redeveni mut după el -, dar care are drept misiune tocmai să
reînceapă în enunţurile sale. Vedem că filosofia funcţionează invers decât limbajul cotidian: acesta din urmă se caracterizează prin partea exterioară pe care o lasă mereu în afara a ceea ce enunţă, deşi nu încetează niciodată
să se refere la ea; filosofia indică, la rându-i, tot acest spaţiu din jurul ei, jucând deci în raport cu el rolul naiv al unui discurs cotidian sprijinit pe soliditatea lucrurilor ne-spuse - filosofia are drept scop să-l transforme în cuvinte şi să facă din ele discursul său: ea are de spus toate aceste lucruri mute (chiar dacă sunt deja discursuri) ale căror umbre îi populează acum-ul. A spune asemenea lucruri nu înseamnă a face teoria lor (în sensul în care, de pildă, ştiinţa enunţă fenomene într-un limbaj mai mult sau mai puţin formalizat), nu înseamnă a produce un simulacru verbal (cum ar face-o literatura): ci mai degrabă
a transforma toate aceste discursuri, aceste experienţe, aceste practici, această istorie într-un soi de discurs naiv, întemeindu-se el însuşi pe un acum care îi este ireductibil şi pe care nu-l formulează; rolul filosofiei este atunci de a 88
Filosoficul şi cotidianul
enunţa suportul mut al tuturor acestor discursuri (sau al tuturor acestor cvasidiscursuri), de a face să apară întreg contextul tăcut care le-a înconjurat, care le-a făcut posibile şi care, chiar în ciuda subiecţilor vorbitori, venea să
le umple sensul. În alţi termeni, discursul filosofie nu-şi exercită cotidianitatea decât transformând tot ceea ce desemnează în jur într-un soi de discurs cotidian, căruia ar trebui să-i denunte naivitatea de toate zilele si să-i
'
'
formuleze contextul sau suportul niciodată reflectat.
Discursul filosofie se află într-o postură de limbaj cotidian în raport cu restul lumii, dar asta pentru a face să
apară restul lumii ca proza naivă de toate zilele.
Filosofia exercită prin urmare ceea ce am putea numi, într-un sens larg, o funcţie critică. Această funcţie răstoarnă complet raportul de cotidianitate pe care filosofia îl întreţine cu ceea ce o înconjoară; tocmai acest spaţiu înconjurător apare atunci ca fiind discursul cotidian. Ceea ce implică două lucruri: mai întâi, demonstraţia că toate discursurile noncotidiene (şi mai ales ştiinţa, precum [şi] toată filosofia anterioară) sunt, şi ele, în ciuda aparenţei şi a câtorva singularităţi formale, la fel de naive ca nişte discursuri cotidiene; şi [apoi], demonstraţia că, dedesubtul a tot ceea ce nu este pur şi simplu discurs (tehnici, instituţii, experienţe trăite, practici), există un discurs care le sprijină, care le serveşte drept anturaj şi pe care se sprijină mutismul lor. Sarcina critică
a filosofiei presupune aşadar descoperirea unui discurs dedesubtul şi în jurul a ceea ce nu este discursiv şi aducerea la lumină a unei naivităţi tăcute a discursurilor care pot să apară ca fiind suverane şi exhaustive. Sub formă de critică, filosofia va fi deci, pe de o parte, discurs 89
Michel Foucault
general al lumii, punere în cuvânt a tot ceea ce este mut, investire raţională a tot ceea ce pare să scape limbajului şi să însemne ceva nemijlocit prin sine însuşi (ea va fi atunci un fel de cunoaştere universală a lumii); pe de altă parte, ea va fi discursul tuturor celorlalte discursuri, va şti să spună ceea ce nu pot să enunţe despre ele însele, va spune în ce condiţii pot ele să existe, să însemne ceva şi să fie adevărate (ea va fi atunci, într-un sens mai strict, critica oricărei cunoaşteri). Toată filosofia occidentală nu este, în fond, de la Descartes încoace decât proiectul de a şti (şi de a formula într-un discurs esenţial) ceea ce, până
în prezent, nu a fost cunoscut; şi proiectul de a spune (şi de a şti într-o cunoaştere specifică şi fundamentală) ceea ce nicio cunoaştere nu poate şti despre ea însăşi.
În aparenţă, aceste două sarcini sunt contradictorii şi nu pot fi efectuate în acelaşi timp şi printr-un singur discurs. Una dintre ele constă, într-adevăr, în a instaura, apropo de toate lucrurile şi de orice, o cunoaştere care nu are nevoie de nicio altă elucidare, căci el este desfăşurarea, fără rest şi fără uitare, a tot ceea ce este de spus. Această constituire a unei cunoaşteri fără pete întunecate presupune despre critică faptul că este esen
ţialmente analiză a iluziei: nu respingere a erorii (ceea ce este sarcina oricărui discurs ştiinţific), ci punere în lumină a ceea ce face inevitabilă eroarea, câtă vreme nu-i cunoaştem cu precizie condiţiile şi mecanismele.
Discursul filosofie, atribuind iluziei locul său, eliberează
lumea de toate zonele de umbră care o întunecau şi face posibilă, în raport cu toate lucrurile, un discurs care până
atunci se sustrăgea în cea mai mare parte. Opunându-se acesteia, cealaltă sarcină a filosofiei constă, dimpotrivă, 90
Fi/osoficu/ şi cotidianul
în a trece în spatele tuturor discursurilor pozitive, atuturor afirmărilor cunoaşterii, a tuturor formelor demonstrate sau primite ale adevărului pentru a-i definicondiţiile necesare. Altfel spus, nu este vorba pentru eaatât de a determina iluzia, cât de a pune în evidenţă
ceea ce cunoaşterea şi discursul nu ştiu despre ele însele:solul lor de posibilitate, formele care le determină, limitele şi orizonturile pe care nu le pot depăşi, actele carele constituie. Critica este atunci o conştientizare a ceeace rămâne inaparent sub toate chipurile cele mai manifeste ale lumii. În forma lor, vedem bine că aceste două
sarcini se exclud; prin funcţia lor, totuşi, ele joacă unacelaşi rol: discursul universal pe care filosofia încearcă
