a vecinătăţii celei mai apropiate) pe care şi le inventează
prezentul lor. De aceea literatura nu există nicidecum înafara operelor care o constituie în fiecare clipă. Desigur,fiecare dintre aceste texte dispune de un anumit numărde semne prin care indică ceea ce este, ceea ce trebuie să
fie această literatură a cărei manifestare este: însă e unraport vertical şi instantaneu; căci, la naşterea fiecăreiopere, în punctul său de emergenţă, literatura dispareîn întregime, dar ea nu se estompează în pragul opereidecât pentru a reapărea, de îndată ce este depăşit, transfigurată şi absolut nouă: ea nu trăieşte decât din acestcrepuscul şi din această auroră perpetue; nu încetează să
se ivească din propria dispariţie ca un murmur nestins.
Chiar dacă discursul filosofie este şi el individualizatprin acum-ul care se manifestă înăuntrul lui, nu este supus aceluiaşi tip de reluare ca murmurul literar. Filosofianu se desface toată la primul cuvânt al unui text pentru ase reconstitui în el. Pentru orice operă filosofică, a existatdeja filosofie; şi dacă filosoful care vorbeşte actualmentepoate să dea o anumită formă determinată prezentuluisău, dacă îl poate aşeza în interiorul unui timp care sescurge, este pentru că filosofia a anticipat, într-un fel saualtul, în privinţa propriei rostiri. Faţă de această filosofie,discursul său poate juca roluri diverse, care pentru moment nu contează în ele însele: el poate să o continue,să reia în sine destinul ei, să-i dezvăluie ceea ce era dinnegura vremurilor vocaţia ei obscură; poate să o critice,să-i denunţe erorile succesive sau să facă să se ivească peneaşteptate iluzia în care ar fi mereu cuprinsă, oricarear fi fost efortul său de luciditate; poate chiar să spună
că nu a început niciodată cu adevărat şi că existenţa sa,84
Filosoficul şi cotidianul
până acum, nu a fost decât o himeră. Dar, în orice caz, aceste reluări, aceste rupturi, aceste întemeieri noi sunt mereu raportate la un trecut al filosofiei, căruia discursul de acum i-ar împlini prezentul. La fel, fiecare filosofie îşi defineşte întotdeauna un viitor care îi va fi mereu exterior, deşi ea şi doar ea îl face posibil. O operă de ficţiune nu deschide către nicio altă posibilitate decât ea însăşi: cea mai bună dovadă pentru asta e că acele romane care relatează cum a fost posibilă o scriere nu povestesc niciodată decât propria lor naştere şi se închid invariabil în faţa deschiderii care deopotrivă le desăvârşeşte şi le eliberează de propria sarcină. Filosofia, în schimb, este în întregime întoarsă către posibilităţile pe care nu încetează să le constituie şie pe care alte discursuri vor trebui într-o bună zi să le împlinească. Ea nu vorbeşte decât pentru a putea inaugura un viitor. Şi dacă este adevărat că are uneori funcţia de a anunţa sfârşitul filosofiei, dacă
i se întâmplă să vrea să fie ultimul cuvânt al oricărei filosofii posibile, asta nu este, până la urmă, decât un mod de a indica faptul că ceva se va petrece după încheierea discursului: ceva care nu va mai fi metafizică, nici filosofie, poate nici măcar limbaj sau istorie, ci ceva care se va situa pe versantul exterior al discursului său.
Destul de paradoxal, filosofia nu este niciodată mai apropiată de discursul cotidian decât în clipa în care anunţă, cu o solemnitate profetică sau într-un soi de oroare sacră, că este reînceputul oricărei filosofii, pura reluare a unei origini uitate de la începuturile istoriei sau că odată cu ea se desăvârşeşte pentru totdeauna destinul unei gândiri care şi-a încheiat ciclul. Prin asta, ea e Şters: ,,să le împlinească pe măsură ce discursurile sale se succed".
85
Michel Foucault
îşi aşază acum-ul în interiorul unui timp care tocmai că
nu este de ordinul discursului său, ci care joacă - fiesub forma unei pălăvrăgeli prealabile care trebuie oprită,fie sub forma unei [seriozităţi f ] a istoriei care nu va mai fi decât tăcere - rolul unui „extradiscursiv" asemănător cu acel context extralingvistic pe care se sprijină limbajul cotidian g . A se defini ca pură reîncepere a unei întregi destinaţii anterioare sau ca împlinire ultimă în care va sfârşi, în cele din urmă, înseamnă pentru un discurs, care doreşte să reia în el propriul acum pentru a-l justifica şi a-l interpreta, modul de a fi cel mai apropiat cu putinţă
de un limbaj cotidian, singura manieră de a se recunoaşte ca limitat de altceva decât de sine - de către untimp, un spaţiu, subiecţi vorbitori care rămân ireductibilila acest acum şi îl definesc în singularitatea lui. Faptul că
opera literară şi - în fiecare operă - literatura încep şise sfârşesc cu acum-ul discursului este chiar marca uneidiferenţe ireductibile între literatură şi cotidian. Că discursul filosofie are vocaţie să facă să reînceapă şi să sesfârşească toată filosofia cu el este, dimpotrivă, semnulcă e apropiat de limbajul de zi cu zi.
Şi la fel cum limbajul de zi cu zi se leagă de lucruriledeja existente şi care vor fi prezente şi mai târziu, delimbajul deja formulat şi de limbajul care va fi formulat ulterior, discursul filosofie - şi el - se articulează
pe ceva care îl învăluie şi îi cerne din exterior acum-ul;dar pentru că discursul filosofie are puterea de a reluaîn el acest acum, exteriorul nu-i poate rămâne străin:ceea ce există în jurul acum-ului discursului filosofie f
E vorba aici de o conjectură: cuvântul e greu descifrabil.
g Manuscris: ,,extracotidian".
86
Filosoficul şi cotidianul
(înainte şi după) este - sub o formă încă ascunsă, obscură, rău spusă, iluzorie, inconştientă - tot filosofie.
Orice discurs filosofie are aşadar [un] raport cu filosofiaîn general; nicidecum însă acel raport interior, verticalşi instantaneu pe care opera literară îl întreţinea cu literatura pentru care ea, şi doar ea, era în întregime esenţamanifestată, ci, mai curând, un raport longitudinal şiconstant care asigură operei filosofice [posibilitatea] dea se aşeza în filosofie, chiar dacă ocupându-i doar punctele extreme, clipa de împlinire sau iniţiere în sfârşitregăsită. Înţelegem atunci de ce, dacă istoria sau analizaliteraturii nu poate niciodată să-şi găsească loc într-ooperă literară (şi, prin urmare, ea nu poate niciodată
[să fie h ] literatură), istoria filosofiei nu este posibilă decât pornind de la un raport stabilit fără încetare între o operă de filosofie oarecare şi filosofia la care această
operă nu poate să nu trimită ca la timpul şi la spaţiulîn care ea se aşază. Istoria filosofiei face aşadar parte dinfilosofie: dar asta are drept consecinţă faptul că filosofia nu poate să fie niciodată neutralizată în istoria sauanaliza filosofiilor. Nu poate să existe disciplină a sistemelor filosofice care să fie [eliberată i ] de acest raport cu filosofia în general. Filosofia e mereu prezentă - lungă
