Capitolul 6
Nasterea discursului filosofie
Singularitatea discursului filosofie după Descartes -
Mutaţia generală în ordinea discursului în secolul al
XVII-iea - Cervantes şi noul regim al discursurilor
de fictiune - Galilei si noul regim al discursului sti-
'
I
I
inţific - Cuvântul lui Dumnezeu şi noul regim al
exegezei religioase - Naşterea discursului filosofie
occidental
Acesta este spaţiul de joc al filosofiei occidentale începând cu secolul al XVII-lea.
Dacă toate sistemele, toate experienţele, toate gândirile filosofice pe care Europa le-a cunoscut în ultimele trei secole aparţin uneia şi aceleiaşi configuraţii, motivul nu se află într-o simplă continuitate de tradiţie; el nu se află nici în permanenţa unei probleme pe care fiecare, pe rând şi în stilul propriu, ar fi abordat-o; nu e nici măcar în existenţa unei afirmaţii fundamentale care ar servi drept principiu tuturor sau a unei însuşiri formale comune tuturor raţionamentelor lor. Filosofia este, după
Descartes, o figură culturală unică şi izolabilă ( distingându-se deci nu numai de toate filosofiile dintr-o altă epocă
sau dintr-o altă arie de civilizaţie, ci [şi] de toate celelalte forme de expresie care pot exista în lumea noastră), pentru că tipul de discurs care o face posibilă şi pe care ea, la schimb, îl manifestă este perfect singular. Filosofia nu 94
Naşterea discursului filosofie
este nici un domeniu de obiecte, nici o limbă anume. Ea este un „mod de a vorbi", dar înţelegând prin asta nu o alegere stilistică, nu o anumită deviaţie în raport cu regulile sintaxei, nu o bulversare mai mult sau mai puţin discretă a câmpurilor semantice, nu un joc interior limbii, ci un mod de a pune discursul şi subiectul vorbitor unul în raport cu celălalt. Din caracterul propriu acestui discurs, din straniul său mod de a fi se pot deduce, cu toată rigoarea, funcţiile, formele teoretice şi domeniile de analiză ce pot fi reperate empiric în istoria filosofiei.
Se pun două întrebări cărora va trebui să li se răspundă
pe rând. Una priveşte naşterea istorică a acestui tip de discurs: cu ce drept putem spune că şi-a făcut apariţia cam în vremea lui Descartes, separând astfel, radical, filosofia de după secolul al XVII-iea de tot ceea ce a putut fi desemnat înainte prin acest cuvânt? Cealaltă întrebare priveşte raportul între deducţiile generale pe care le putem face, pornind de la caracteristicile intrinseci ale discursului filosofie şi diversitatea manifestărilor istorice pe care e cu putinţă să le reperăm în istorie de mai bine de trei secole încoace.
Înainte de a răspunde la prima dintre aceste două
întrebări, trebuie să remarcăm că, desemnând către mijlocul secolului al XVIl-lea iruperea unui anumit mod de discurs numit de-acum filosofie, nu vrem să negăm în niciun fel supravieţuirea sau reapariţia, sau transferul, sau modificările parţiale ale anumitor concepte a căror existenţă se semnalează înainte şi după această ruptură: ar fi zadarnic să refuzăm ideii carteziene sau intentiona-lităţii lui Brentano originea lor manifestă în gândirea medievală; putem spune la fel de bine că nominalismul 95
Michel Foucault
lui Hobbes sau al lui Locke nu s-a născut gata pregătit în secolul al XVII-lea [şi] că filosofia romantică a naturii prezintă analogii uimitoare cu anumite forme de panteism precartezian 1. La fel, nici nu putem exclude posibilitatea de a aduna laolaltă tot ceea ce a putut fi filosofia încă din adâncurile culturii greceşti, pentru a regăsi, în cele din urmă, în destinaţia sa de ansamblu acest discurs care, încă de la presocratici, a străbătut civilizaţia noastră
fără să se întrerupă vreodată. Dar aceste reactivări regionale de concepte, precum reluarea în totalitatea sa a ceea ce ne vine din gândirea greacă, nu sunt posibile decât în interiorul acestui mod de discurs în care recunoaştem filosofia: reînsufleţirea a ceea ce a fost deja gândit sau curbura prin care încercăm să surprindem din nou gândirea noastră în deschiderea ei primă ţine de acest discurs în care filosofăm şi de legile care îl guvernează.
Se pare că acest mod de a face discursuri a apărut în secolul al XVII-lea şi că el a prevalat cam până în vremea noastră. Mai trebuie să aflăm şi cum a avut loc această apariţie. Avem obiceiul să spunem că dacă filosofia a căpătat odată cu Descartes un curs atât de nou încât a devenit de nerecunoscut este pentru că ea s-a debarasat de o obedienţă seculară faţă de teologie, că
s-a sprijinit şi şi-a luat modelul din formele încă inedite ale matematicii, că s-a eliberat de toate speculaţiile cosmologice şi că a procedat, în concertare cu ştiinţele, la o raţionalizare generală a naturii. Toate acestea sunt deopotrivă adevărate şi inexacte. Inexacte, dacă înţelegem că filosofia, în secolul al XVII-lea, a început să se lipsească de Dumnezeu - căci niciodată Dumnezeu în existenţa lui, dar şi în voinţa şi înţelegerea lui, n-a fost 96
