Naşterea discursului filosofie
niciodată în povestirea însăşi, rămânea, în raport cu el, o realitate deopotrivă fără nume şi transparentă, dar ireductibil exterioară. Opera lui Cervantes semnalează
emergenţa în lumea occidentală a unei ficţiuni în care toate elementele vor fi de acum înainte interioare discursului care o eliberează: ceea ce este povestit nu are alt loc decât timpul şi spaţiul determinate de suveranitatea discursului; iar cel care povesteşte este şi el, în prezentul său şi în acest punct din care vorbeşte, conturat în întregime de discursul pe care îl ţine. Pornind de la această
mutaţie, discursul de ficţiune a căpătat faţă de discurs în general o dispoziţie de simulacru; pornind de la acest moment, operele au început să existe, unele în raport cu altele, într-o închidere esenţială: tot plecând de la acest moment, un univers anonim de ficţiune, cu personajele şi cu episoadele sale obligatorii, a dispărut; începând cu acest moment [în fine], discursul de ficţiune s-a constituit ca literatură.
Asemenea operei lui Cervantes pentru ficţiune, cea a lui Galilei demonstrează mutaţia care s-a produs în discursul ştiinţific. Ne-am întrebat de ce mecanica galileană a avut asupra gândirii occidentale un efect de bulversare mai mare decât astronomia lui Copernic. Căci dacă imaginea lumii s-a schimbat, dacă am fost obligaţi să percepem într-un fel nou raporturile dintre cer şi pământ, dacă cunoaşterea a intrat în opoziţie nemijlocită
nu numai cu întreg sistemul credinţelor religioase, ci
[şi] cu toate conţinuturile experienţei cotidiene, asta s-a întâmplat în ziua în care s-a spus pentru prima dată -
cel puţin în Europa creştină - că Pământul se învârte în jurul Soarelui. Dar ştiinţa modernă s-a constituit mai 103
Michel Foucault
puţin pornind de la această descoperire, cât de la defini
ţia dată de Galilei legilor mişcării 11• Motivul nu este că
ipoteza copemicană era înconjurată încă de un întreg context metafizic şi chiar teologic! (mult mai costisitor şi mai constrângător decât „platonismul" lui Galilei12), nici că legile galileene urmau să permită, într-un termen mai apropiat sau mai îndepărtat, unificarea fizicii terestre şi a mecanicii cerului, pe care ştiinţa copernicană le lăsa încă
separate. Sau, mai degrabă, aceste două motive nu fac decât să mascheze un al treilea, pentru care ele sunt fără
îndoială efectele vizibile: cu Galilei, discursul ştiinţific, cel puţin cel care vorbeşte despre deplasarea obiectelor în spaţiu, nu doar că încetează să aibă ca obiect lumea închisă, orientată, diferenţiată a cosmologiei aristoteliciene şi creştine, ci încetează şi să vorbească, pornind de la această lume în care se află realmente situate subiectul vorbitor, prezentul în timpul căruia vorbeşte şi locul din care vorbeşte. În ştiinţa pregalileană, discursul venea mereu din această lume şi din acest timp care este al nostru; nu era niciodată detaşat de suportul său, nici de acum-ul său; el vorbea din locul în care era plasat ca discurs al unui om (al unui om în came şi oase, aşezat într-un punct precis al lumii şi separat de eternitate prin timp, păcat şi moarte).
Această poziţie a discursului ştiinţific până la începutul secolului al XVII-lea explică faptul că el a fost legat de o anumită formă de speculaţie cosmologică; prin asta, nu trebuie să înţelegem o anumită fizică generală
a universului, ci o explicaţie şi o justificare (morală, Şters: ,,(dintre care faimoşii îngeri conducători sunt mărturia adesea invocată)".
104
Naşterea discursului filosofie
religioasă, teologică) a locului omului pe Pământ şi a locului Pământului într-o lume deopotrivă mai cuprinzătoare decât ele, dar dispusă oarecum în jurul localizării lor singulare. Antropocentrismul şi geocentrismul nu sunt pur şi simplu credinţe, dogme sau pseudoevidenţe care se impun din exterior, pentru motive de ordin sociologic, unui discurs ştiinţific care se vede obligat astfel să le suporte legea; ele definesc de fapt modul de a fi al discursului ştiinţific, în măsura în care nu fac decât să
manifeste raportul esenţial care se instaurează între ceea ce se enunţă în el şi cel care o spune. La fel, acest joc neîncetat al microcosmosului şi al macrocosmosului nu este pur şi simplu una dintre temele gândirii preclasice, nici măcar forma generală a viziunii sale despre lume; este spaţiul în care trebuie să se desfăşoare tot discursul cunoaşterii, întrucât el nu încetează să ducă de la acest punct precis, care este omul cunoscător, la toate acele chipuri mai mult sau mai puţin îndepărtate care se dezvăluie pe jumătate în vegetale, în pietre, în animale, în stele şi în planete. Nu se putea cunoaşte decât graţie acestui joc de comunicări, de semne, de asemănări care duceau de la această mică lume, care suntem noi, la acea mare lume, în interiorul cărei ne avem locul; astfel încât discursul era adevărat, se întemeia, se justifica în întregime el însuşi când dovedea că acest punct din care vorbim (acest corp, această clipă mobilă, acest [centrug]
atât de îngust) era asemănător acelui vast spaţiu despre care vorbim; unul trimitea la celălalt, îl manifesta, îl făcea vizibil şi îl confirma 13•
g
Conjectură: cuvânt greu lizibil; şters: ,,loc".
105
