Michel Foucault
Freud a avut dreptate să vorbească despre o rană narcisică, una care, dezvăluindu-i omului că nu era el centrullumii, a întemeiat ştiinţa modernă14; dar rana nu Copernica făcut-o, când a instaurat sau mai degrabă restaurat unheliocentrism căzut în uitare şi când a deplasat omul dincentrul spre periferia lumii; Galilei este cel care provoacă
această rană, detaşând discursul asupra lumii de toatereperele cosmologice ale subiectului. Nu trebuie să nelăsăm înşelaţi: spaţiul infinit în care se menţine inerţiagalileană este tocmai deschiderea bruscă a unui loc închisşi posibilitatea de a aplica formele matematice la o lumegeometrizată şi aritmetizată; dar această transformare acosmosului în spaţiu nu este posibilă decât dacă discursulţinut despre el s-a eliberat de aici-ul şi de în prezentul careîl menţineau pe Pământh. A urmat o ajustare a tuturordiscursurilor despre lume exclusiv la discursul matematic, dar această ajustare nu este în esenţă o cuantificarea universului. Şi constă în aceea că orice discurs care vavorbi despre lume va trebui, pe cât posibil, să aibă acelaşimod de a fi ca discursul matematic: adică va trebui să
fie constituit din enunţuri care ar putea la fel de bine să
fie articulate (fără ca nimic să nu fie modificat în ele) deorice subiect (chiar dacă nu este limitat de un corp), înorice timp ( chiar dacă este etern, iar prezentul pentru elnu este o clipă privilegiată). A stabili apropo de toate lucrurile din lume propoziţii care nu se mai referă, în chiarposibilitatea lor, la poziţia singulară a omului, dar caresă nu fie nimic mai mult decât enunţarea (în afara timpului şi a spaţiului) relaţiilor de cantitate, de mărime, de h Şters: ,,Această modificare a avut consecinţe numeroase: mai întâi [ ... ]".
106
Naşterea discursului filosofie
identitate şi de diferenţă între fiinţei, acesta este proiectul unei mathesis clasice15 • Cosmologia renascentistă nu se scrie decât pornind de la dispunerea reciprocă ( deopotrivă
învăluire şi faţă-în-faţă) a omului şi a lumii; acea mathesis din secolul al XVII-iea şi al XVIII-iea este ordinea universului formulându-se ea însăşi.
De aici, un anumit număr de consecinţe. Mai întâi, dispariţia tuturor privilegiilor pe care le putea deţine, în ştiinţa Renaşterii, fiinţa umană (care nu are nimic de-a face cu omul aşa cum a fost descoperit în secolul al XIX-iea, mult după mutaţia galileană şi, într-un sens, în interiorul acesteia16 ). Apoi modificarea profundă suferită
de un anumit număr de ştiinţe pe care le-am numi azi descriptive: geografie, istorie, studiul societăţilor şi guvernărilor, istorie naturală. Este vorba de ştiinţe care nu sunt, desigur, susceptibile să se articuleze în propuneri independente de orice subiect vorbitor: căci e vorba de a spune ceea ce, dintr-un anumit loc, într-un anumit moment, a fost văzut. Dar tocmai aceste cunoştinţe vor deveni la fel de adevărate precum cele ale mecanicii sau ale astronomiei, dacă se introduc, în interiorul discursului şi ca variabilă în enunţuri, reperele subiectului privitor şi povestitor. În vreme ce secolul al XVI-iea fonda adevărul a ceea ce era astfel descris prin recursul la alte prezentări (referinţe, citări, fenomene analoage raportate în alte [locurii] de alte persoane), secolul al XVII-iea va solicita adevărul la introducerea în discurs a tuturor variabilelor proprii celui care-l ţine; atunci vor deveni adevărate enunţurile ştiinţelor descriptive chiar şi pentru Şters: ,,lucrurile din lume".
Conjectură: cuvânt-lipsă.
107
Michel Foucault
cei care nu sunt aici şi acum, chiar şi pentru cei care ar avea o privire constituită altfel, chiar şi pentru îngeri, chiar şi pentru Dumnezeuk. În felul acesta s-a introdus observaţia în cunoaşterea occidentală, nu ca un progres al raţiunii, ci ca o modificare a modurilor de a fi ale discursului. Regulile lui Francis Bacon17, care a fost totuşi atât de puţin matematician, aparţin aceleiaşi reorganizări ca si mecanica lui Galilei.
Ultima consecinţă este poate cea mai importantă
şi [ea este] foarte îndepărtată de ceea ce avem obiceiul să spunem despre constituirea unei cunoaşteri în fine eliberate de teologie sau de religie. Atâta vreme cât discursul despre lume era legat de situaţia omului ca subiect vorbitor, este cât se poate de evident că, în niciun caz prin acest discurs, omul nu putea să descopere adevărata faţă a lui Dumnezeu. Cel mult putea să ghicească
faptul că lumea fusese organizată în jurul lui de către Dumnezeu, ca să-l cunoască şi să se folosească de el, ca să se salveze; el putea să descifreze în figurile naturale semne venite de la Dumnezeu şi nicidecum nu se deschidea, prin ele, în faţa ochilor săi, abisul inteligenţei divine. De aceea cunoaşterea însăşi a lui Dumnezeu a fost atât de des definită - de la Nicolaus Cusanus la Bovillus, apoi la Jakob Bohme, dar şi la Luther şi Calvin - drept non-cunoaştere. Între ştiinţa Renaşterii şi această mistică a iluminării care ar fi noaptea cunoaşterii, care ar fi prăpastia întregii cunoaşteri, legătura era cu siguranţă profundă. În schimb, cunoaşterea care se inaugurează în secolul al XVII-lea este realizată dintr-o k Şters: ,,Fiinţa eternă nu vede cu siguranţă ca noi pădurile din America, dar descrierile care li se pot face nu sunt mai puţin adevărate".
108
