I
discursului lui Dumnezeu. Pe
de altă parte, cuvântul lui Dumnezeu, cel puţin cel care se manifestă prin elemente verbale, înţelese, gravate şi retransmise de oameni, n-a putut să apară decât într-un punct foarte bine situat al lumii, într-o clipă determinată
şi ca o voce adresându-se în mod precis cuiva; discursul lui Dumnezeu, dat sub forma Scripturilor, este legat mereu de un aici, de un prezent, de un subiect care vorbeşte, după o anumită orientare; el este mereu sprijinit de un acum. Putem asadar
'
să rezumăm astfel mutatia
I
care s-a
produs în secolul al XVII-lea: cuvântul prim şi absolut, în loc de a fi întrepătruns cu totalitatea lumii, în loc să
ţâşnească de pretutindeni şi în orice moment, în loc să
se facă ecoul lui însuşi multiplicându-se fără încetare, se vede aşezat în episoade precise ale istoriei lumii, în regiuni privilegiate şi reperabile, iar gura care îl pronunţă
îl destinează unor urechi anume. Dacă mutaţia discursului ştiinţific l-a transformat în enunţuri fără suport de adevăruri care nu au nici timp, nici loc şi sunt la fel de valabile pentru o inteligenţă infinită, în schimb şi corelativ, mutaţia discursului lui Dumnezeu l-a readus din murmurul infinit în care se propaga la istoria precisă
a lumii noastre. De aceea, la nivelul aparenţelor, se poate 112
Naşterea discursului filosofie
spune că, începând cu secolul al XVII-lea, teologia a încetat să mai fie indispensabilă ştiinţei, dar că tocmai în aceeaşi epocă disciplinele istorice au început să-şi capete pozitivitatea pornind de la întrebările puse Scripturii.
Simultan, exegeza sau, la modul general, toate disciplinele care avuseseră în grijă cuvântul lui Dumnezeu s-au văzut modificate. Sarcina lor nu a mai fost de a surprinde acest cuvânt pretutindeni unde putea să se facă auzit şi mai ales acolo unde se ascundea; ea a constat, dimpotrivă, în a-i determina localizarea precisă.
De aici, întreaga serie de cercetări critice destinate să
repună la locul lor şi să insereze în timpul lor diferitele texte care constituie Scriptura: departe de a multiplica toate cvasicuvintele lui Dumnezeu pentru a face din ele un discurs crescând fără încetare pretutindeni în lume, ele vor trebui, dimpotrivă, să fie restrânse la acele manifestări de care putem fi siguri. Firul călăuzitor va fi dat de criteriile autenticităţii, iar aceste criterii vor fi cu atât mai sigure cu cât vor fi mai exterioare sensului şi con
ţinutului discursului; de ele va fi nevoie pentru studiul limbajului, al instituţiilor, în curând al manuscriselor; cuvintele lui Dumnezeu au devenit rare, iar problema este de a regăsi acele cuvinte care sunt cu adevărat ale sale. De aici, la fel, toată seria de cercetări istorice destinate să demonstreze de ce cuvântul lui Dumnezeu a căpătat în cutare sau cutare moment forma pe care i-o cunoaştem: toate figurile diverse pe care a putut să le îmbrace nu mai au ca motiv dedublarea semnificaţiilor sau înmulţirea ocaziilor pentru a le sesiza, ci ajustarea cu precizie la cei care trebuie să-l audă, care trebuie să-i împrumute vocabularul, să aleagă imaginile care le sunt 113
Michel Foucault
familiare, să-şi utilizeze pasiunile sau sentimentele cele mai vii. Travaliul comentariului a suferit aşadar două
deplasări: de la detectarea nenumăratelor semne, s-a trecut la cercetarea unor discursuri autentice; iar de la corespondenţa multiplă între semne şi sens, s-a trecut la analiza formelor retorice ale figurării. În urma acestei duble deplasări, se poate observa că disciplinele Scripturii nu mai au într-atât [caP] rol să ghicească sau să interpreteze ceea ce a vrut să spună Dumnezeu, ci să
afle unde şi când a vorbit; sub ce figuri şi din ce motive a simbolizat el adevărul lumii, al istoriei, al moralei. În felul acesta am intrat în labirintul din care creştinismul nu a ieşit încă până în zilele noastre: cel al relaţiilor dintre ştiinţa pozitivă a naturii şi revelaţie, între religia naturală şi cea pe care o prescrie Scriptura, între suveranitatea raţiunii şi experienţa religioasă ireductibilă
în raport cu ea - toate acestea fiind probleme care nu s-au putut naşte decât din noua modalitate căpătată de discursul lui Dumnezeu.
Au existat cu siguranţă şi numeroase alte modificări, la începutul secolului al XVII-lea, în ordinea generală
a discursului. Ele sunt îndeajuns totuşi ca să repereze mutaţia discursului filosofie pentru care stă mărturie opera lui Descartes. Discursul filosofie s-a eliberat definitiv de comentariul Scripturii: acesta îşi dă de-acum ca sarcină să definească acum-ul care situează, limitează
şi modifică Eternul cuvânt al lui Dumnezeu, în vreme ce discursul filosofie va avea drept misiune să afle în ce fel acum-ul discursului filosofie poate să permită accesul p Conjectură: cuvânt-lipsă.
114
