Naşterea discursului filosofie
serie de enunţuri care ar fi la fel de valabile dacă ar fi articulate de o cu totul altă voce, într-un alt colţ al cerului, într-un punct indiferent al timpului: adică sunt valabile în acelaşi fel pentru Dumnezeu, iar Dumnezeu, cu mult înaintea omului, şi le-a formulat pentru sine însuşi. De aici decurge faptul că o cunoaştere adevărată
a lumii ne face să pătrundem în înţelegerea însăşi a lui Dumnezeu şi că niciodată Dumnezeu şi omul nu au fost mai apropiaţi decât începând cu acest moment. Întreg abisul necunoscutului a trecut de partea voinţei divine: doar ea este cea care, sub forma graţiei, împiedică cel puţin o parte din discursurile noastre să fie, precum enunţurile ştiinţei, formularea sensibilă a marelui calcul tăcut. Înţelegem de ce problema graţiei, care dezechilibrează [pentru1] a alege, şi cea inversă, a armoniei providenţiale a lumiim , au avut atâta importanţă începând cu secolul al XVII-lea. În orice caz, niciodată, în ceea ce spune, discursul ştiinţific aşa cum există în Europa după
Galilei nu este ireversibil ateu (oricât de mult ar intra în contradicţie cu dogma); dar faptul esenţial - şi care justifică opinia curentă că ştiinţa a laicizat lumea de trei secole încoace - este că discursul stiintific I
'
nu mai are
ca punct de pornire şi de sprijin un om în carne şi oase căzut într-o lume determinată: se sprijină pe el însuşi pornind de la validitatea sa intrinsecă, astfel încât el este la fel de adevărat într-o lume care ar fi fără Dumnezeu ca într-un univers care ar fi în întregime pătruns şi guvernat de o inteligenţă nelimitată, de o voinţă fără margini. Înaintea oricărei alegeri, înaintea oricărei dovezi a Conjectură: cuvânt greu lizibil.
m Şters: ,,a providenţei vizibile în armonie".
109
Michel Foucault
existenţei sau inexistenţei lui Dumnezeu împrumutate din ceea ce ştim despre lume, posibilitatea de a fi ateu este înscrisă în modalitatea proprie discursului ştiinţific.
Nu mai puţin decât discursul cunoaşterii, nu mai puţin decât cel al ficţiunii, imuabilul şi eternul cuvânt al lui Dumnezeu a căpătat în secolul al XVII-lea un statut nou, antrenând în modificarea proprie comentariul sau exegeza care ţin [un] discurs despre eln. În aparenţă, schimbarea este simplă: în loc să accepte, aşa cum a fost transmisă, neîncetat îngreunată şi împovărată de tradi
ţie, masa Scripturii, aceasta a început să fie supusă unor criterii de autenticitate. I s-au aplicat metode filosofice îngăduind să se distingă originea textelor, să li se atribuie o dată, să fie scoase din ele pasaje introduse acolo eronat, să se stabilească precis sensul lor univoc; i s-au aplicat metode istorice care permit să se afle cărui gen de oameni le erau adresate aceste texte, în ce împrejurări, cu ce scopuri, pentru a obţine ce rezultat anume, indispensabil marelui plan al Providenţei şi al triumfului creştinătăţii; i s-au aplicat, în sfârşit, metode de examinare raţionale, îngăduind să se trieze între ceea ce era afirmaţie etern adevărată şi lege universal aplicabilă tuturor oamenilor şi ceea ce nu era [decât0) formulare tranzitorie sau figură simbolică însărcinată să atingă, pentru o anumită vreme, spiritul încă prea puţin trezit al oamenilor.
Pentru tot acest imens efort, stau mărturie lucrările lui Richard Simon şi Spinoza18• Dar, de fapt, pentru ca ele să fie posibile, n-a fost de-ajuns să-şi schimbe forma şi n
Foucault a scris mai întâi, apoi a şters: ,,O a treia mutaţie priveşte statutulacordat cuvântului lui Dumnezeu".
o Conjectură: cuvânt-lipsă.
110
Naşterea discursului filosofie
conţinutul comentariile exegetice; a fost nevoie ca însuşi cuvântul lui Dumnezeu să-şi schimbe modalitatea şi să
înceapă să existe în lume ca un tip nou de discurs. Abia această mutaţie a autorizat Tractatus sau Istoria critică, dar care în acelaşi timp le-a făcut propriu-zis intolerabile atât pentru Contrareforma oratoriană, cât şi pentru teologii evrei din Amsterdam: căci nu era în discuţie faptul de a vorbi altfel despre cuvântul lui Dumnezeu, ci Dumnezeu începuse să vorbească altfel.
Într-adevăr, până în secolul al XVII-lea, cuvântul lui Dumnezeu se ivea în toate colţurile lumii şi în toate clipele lumii. Sub forme diverse, uneori limpezi, alteori ascunse, el vorbea întotdeauna în Biblie precum şi în tradiţie, la Părinţii Bisericii, precum şi la comentatori, în textele transmise, precum şi în diversele figuri, aparent mute, ale lumii. Mai mult, în fiecare dintre aceste cuvinte sau în fiecare dintre aceste forme fără cuvinte, discursul lui Dumnezeu se dedubla şi se multiplica: suprapunând semnificaţiile care trec prin unul şi acelaşi joc de elemente, Dumnezeu spunea mai multe lucruri deodată; o singură frază din Scriptură, un singur episod din Biblie, un singur eveniment în istoria lumii, o singură formă
a naturii puteau să enunţe, dincolo de aparenţa lor, un adevăr în ordinea divinului, un precept în ordinea moralei, un avertisment în ordinea istoriei. Astfel încât vocea lui Dumnezeu vorbea fără încetare, de pretutindeni în acelaşi timp şi într-o întrepătrundere aproape de nedesfăcut de discursuri care utilizau semnele cele mai diferite pentru a spune aceleaşi lucruri şi care se serveau la fel de bine de unul şi acelaşi simbol pentru a spune lucrurile cele mai diferite. Dar, începând cu secolul al XVII-lea 111
Michel Foucault
(şi putem recunoaşte aici desigur, nu în forma consecinţei, ci în aceea a coordonării, o relaţie între discursul ştiinţific şi cuvântul religios), se stabileşte o distincţie radicală: pe de o parte, lumea nu mai iese din mutismul lucrurilor decât pentru a manifesta, într-un discurs fără
alt suport decât propriul adevăr, legile care contează în chip identic pentru înţelegerea omului şi pentru inteligenţa divină; şi, în acest sens, un enunţ ştiinţific poate fi echivalat cu desfăsurarea
