Naşterea discursului filosofie
este directă, ca în romanele din secolul al XV-lea, ci excesiv indirectă, deoarece [nuc] încercările lui Amadis sauaventurile Tirantului ori tovarăsii lui Palmerin suntct re-activaţi; aşadar personajele, povestirile şi capitolele dinPalmerin, din Tirant şi din Amadis (adică opere deja constituite în cărţi) sunt prezente în textul lui Cervantes6•
Tot acest mic decalaj face ca Don Quijote să nu cautesă locuiască spaţiul ficţiunii, ci cel al Bibliotecii; iarpersonajele cu care se întâlneşte, încercările inevitabileprin care trece cu succes nu sunte acele fiinţe sau evenimente cvasiatemporale, subzistând prin ele însele, careau servit de suport pentru cutare sau cutare poveste, cipersonaje şi aventuri care ies de-a dreptul din cărţi încare ar fi bine să le lăsăm pe veci închise7.
Don Quijote readuce ficţiunea la puterea unică adiscursului. În loc ca acesta să-şi găsească reperele într-un spaţiu fictiv deja desfăşurat, el şi numai el face să
scânteieze în interiorul cuvintelor sale himerele ficţiunii.
Schimbarea se manifestă în textul lui Cervantes în maimulte feluri. Mai întâi, [prin] extrema meticulozitatecu care Cervantes se preface că îşi împrumută povesteadintr-un vechi pergament care nu ar fi fost el însuşidecât transcrierea unui manuscris arab. Căci trebuiesă arătăm că, dacă Don Quijote are antecedente care sepierd în noaptea vremurilor, asta nu se datorează existenţei imemoriale a eroului, dinastiei sale arthuriene sautroiene, nici tradiţiei apostolilor, ci pur şi simplu unortexte: texte scrise într-adevăr pe foi, căci unele dintre ele c Cuvânt-lipsă.
d Şters: ,, povestite şi".
e Şters: ,,cei a căror viaţă a fost deja povestită sau".
101
Michel Foucault
au fost mâncate de şoareci, împiedicând astfel ca istoria să fie povestită în totalitatea ei8• Don Quijote mâncat de soareci este semnul că de-acum fictiunea îsi are locul în
,
,
,
existenţa însăşi a discursului. Dar e mai mult de-atât: în a doua parte a povestirii, Don Quijote trebuie să-şi apere existenţa împotriva răutăciosului continuator care n-a povestit despre el decât minciuni şi inepţii9• El trebuie să şi-o apere pentru că Don Quijote nu aparţine niciunei alte cărţi decât Don Quijote: doar invocând legea acestei cărţi îşi continuă adevăratul erou aventurile într-o carte a doua care nu scapă celei dintâi decât în măsura în care a ieşit cu totul din ea. Iar când, în această a doua serie de episoade, Don Quijote este recunoscut de oamenii cu care se întâlneşte, el este văzut drept ceea ce e: erou al primei cărţi, cu totul diferit de ceea ce şi-a imaginat plagiatorul.
Opera lui Cervantes este figura primă a ceea ce putem numi discursul modern al ficţiunii10• În secolul al XVI-lea încă, discursul fictiv se raporta la personajele sale, la aventurile lor, la episoadele istoriei, pe scurt: la
„conţinutul" său ca la un dat care i-ar fi fost exterior. În acest sens, el era profund anonim, recitativ şi repetitiv.
Avea ca funcţie să spună, să repete după atâţia alţii ceea ce se petrecuse într-un timp deopotrivă apropiat şi îndepărtat, familiar (pentru că poate fi spus în întregime) şi inaccesibil (pentru că nu avem niciun reper comun cu el); se dădea pe sine însuşi ca act pur şi simplu de recitare: subiectul vorbitor, timpul şi locul povestirii înseşi nu erau definite decât printr-o voce care rămânea în spatele a ceea ce enunţa, astfel încât această voce albă, al cărei subiect, al cărei prezent, al cărei aici nu erau 102
