Naşterea discursului filosofie
mai necesar decât pentru Descartes, Malebranche sau Spinoza. Inexacte, dacă înţelegem că filosofia clasică a devenit posibilă prin constituirea unei cunoaşteri raţionale a naturii - căci de ce a fost nevoie ca mecanica lui Galilei şi a lui Descartes şi nu astronomia copernicană
sau economia lui Ricardo2, [sau] fiziologia lui Claude Bernard să joace acest rol fondator? Inexacte în egală
măsură, dacă înţelegem că toată fabula lumii s-a risipit odată cu Novum Organum3 sau cu Regulae4• Dar toate acestea sunt adevărate, dacă vrem să spunem că s-a produs în această epocă o mutaţie generală în ordinea discursurilor: discursul religios, cel al ştiinţei şi cel al ficţiunii, cel al filosofiei, în fine, au căpătat, unele în raport cu celelalte, poziţii diferite şi fiecare, în el însuşi, în propriul domeniu, a început să funcţioneze într-un mod nou. Fenomenul decisiv nu a fost că nu s-a mai crezut în Dumnezeu sau că s-au observat fenomenele naturii cu mai multă grijă şi după metode mai bune; ci că s-a instaurat un anumit mod de discurs ştiinţific, unul care a permis o nouă manieră de a percepe, de a înregistra, de a descrie, de a formaliza lucrurile din lume; că discursul religios şi discursul filosofie au căpătat fiecare (şi unul relativ la celălalt) o modalitate, astfel încât devenea posibil (chiar dacă această posibilitate nu a fost efectuată numaidecât până la capătul ei) a filosofa fără Dumnezeu.
Este foarte probabil ca tot ceea ce decupează diacronia dintr-o cultură după marile forme - care rămân, pentru o anumită perioadă, coerente cu ele însele şi în care alegerile individuale, stilurile, schimbările locale nu alterează totalitatea sistemului - să nu fie niciodată o 97
Michel Foucault
descoperire în ordinea cunoaşterii, oricât de importantă
ar fi, nici o ruptură în continuitatea credinţelor, nici o modificare în modul în care vedem lumea. Marile discontinuităţi care marchează istoria culturilor sunt întotdeauna noi distribuţii în ordinea discursului. Aceste fenomene devin sensibile prin faptul că, mai mult sau mai puţin brusc, începem să spunem „lucruri noi", să utilizăm noţiuni, concepte pe care nu le definiserăm încă în acest fel; percepem diferit şi nu mai putem gândi ceea ce, odinioară, era cât se poate de familiar. Dar motivul pentru asta e că discursurile şi-au schimbat regimul: cuvintele care se pronunţă, textele care se scriu, deci toate mobilizările efective ale limbajului fixează într-un mod nou raporturile între enunţuri, pe de o parte, şi, pe de altă parte, cel care le articulează, momentul în care sunt pronunţate şi locul din care sunt pronunţate; discursurile se raportează altfel la prezentul şi la aici-ul formulării lor, precum şi la subiectul care vorbeşte prin ele. Ceea ce se schimbă, în chip esenţial faţă de lucrurile spuse sau de oamenii care le gândesc spunându-le, este implicarea subiectului vorbitor în interiorul discursului şi desemnarea acestui subiect vorbitor în exteriorul acestui discurs; pe toată suprafaţa discursului în general (adică a tot ceea ce se enunţă într-o cultură la un moment dat) apar noi forme ale unei asemenea implicări cu funcţie de desemnare, fiecare dintre ele definind un mod nou de discurs. Putem vedea astfel apărând lucruri care nu figuraseră niciodată până atunci în discurs, descrieri care ar fi fost imposibile, povestiri şi invenţii fără precedent, comentarii, explicaţii, raţionamente care n-ar fi avut niciodată înainte validitate. Credem adeseori că marile 98
Naşterea discursului filosofie
schimbări culturale se desfăşoară între gândire şi lucruri, că începem uneori să gândim (să percepem, să clasăm, să legăm lucrurile) diferit şi că, reciproc, lucrurile se dau gândirii sub noi profiluri şi după o ordine până
atunci [ ... a] . Dar înainte ca discursurile să se schimbe în conţinutul lor (în ceea ce spun) sau în forma lor (în dispunerea şi în înlănţuirea lor internă), trebuie ca ele să se schimbe în modul lor, adică în maniera în care se derulează pornind de la un aici, de la un în prezent, de la un subiect vorbitor şi de la maniera în care acest suport se desemnează şi se desfăşoară începând de la discursul însuşi.
Modul discursului propriu filosofiei, aşa cum a fost analizat până aici, cu tot jocul implicaţiilor sale, nu caracterizează orice filosofie de oricând şi de oriunde; el a apărut în cultura occidentală în secolul al XVII-lea, în cursul unei mutaţii care a modificat întreg regimul discursului. Această mutaţie a fost atât de importantă, încât [a] afectat profund discursurile ştiinţific, religios, fictiv şi multe altele, fără îndoială, în acelaşi timp cu discursul filosofie, iar regimul căruia i-a dat naştere a rămas suficient de stabil încât noi să nu ne fi eliberat de el în întregime, încât să nu fi ieşit încă din mutaţia următoare, încât să recunoaştem cu uşurinţă gândirea noastră, ordinea noastră a lucrurilor în ceea ce a fost inaugurat în prima jumătate a secolului al XVII-lea.
Şi pentru că ne datorăm discursul filosofie tradiţional acestei mutaţii, trebuie să indicăm numaidecât în ce a constat ea şi în ce fel a putut să dea naştere acestei maniere de a filosofa.
a Cuvânt-lipsă.
99
Michel Foucault
Mai întâi, noul regim al discursurilor de ficţiune: Don Quijote i-ar putea marca naşterea5• Niciun text nu pare totuşi mai apropiat decât acesta de toate formele de naraţiune care l-au precedat şi care au populat cu inven
ţiile lor secolele al XV-lea şi al XVI-lea; s-ar putea spune că el [leb] reia pe toate o ultimă dată într-o formă masivă
şi caricaturală, pentru a le face să ardă şi să se mistuie odată cu ele. De fapt raportul lui Don Quijote cu formele tradiţionale de ficţiune este mai complex. Are în comun cu ele punerea în joc a unor personaje (sau tipuri de personaje), de episoade, de aventuri, de întâlniri, de povestiri interioare poveştii care îi preexistă. O remarcă
e necesară aici: după Don Quijote, ca şi înainte de el şi până la literatura noastră, combinaţia de elemente prealabil constituite face parte din ceea ce suntem obişnuiţi să numim invenţia literară; dar această utilizare ce vine din epoca clasică nu se face explicit şi nominativ decât printr-un joc al literaturii asupra ei înseşi. Înainte de secolul al XVII-lea, dimpotrivă, discursul de ficţiune se situa spontan în interiorul unui spaţiu care era cumva independent de operele însele şi în care acestea circulau liber, convocând în trecere un episod sau un personaj fictiv, dar gata pregătit şi destul de real în mijlocul acestui spaţiu asemănător unui limb, pentru a aştepta în umbră, de la o operă viitoare, continuarea peripeţiilor şi continuarea indefinită a existenţei sale. Şi Don Quijote ia loc într-o lume fictivă, şi el convoacă, atunci când i se pare folositor, gigantomahia, inocentul persecutat, deci inaccesibil, dar şi şederea în hanul vrăjit. Cu toate acestea utilizarea unor asemenea elemente fictive nu b Conjectură: cuvânt-lipsă.
100
