Filosoficul şi cotidianul
actualitate care poate căpăta figurile cele mai diverse: poate fia un domeniu singular al cunoaşterii luat ca model sau ca revelare a unui fapt pozitiv; poate fi, de asemenea, ansamblul formelor actualmente vii ale cunoaşterii sau condiţiile reale ale existenţei (fie cele din zilele noastre, fie de la apariţia culturii occidentale ori de la Cădere sau de la evoluţia biologică emergentă a omului); poate fi jocul actual al mecanismelor economice etc. Filosofiile pot schimba ori de câte ori doresc aceste repere ale actualităţii lor; ele nu le vor şterge niciodată de tot şi nici pe toate, căci discursul filosofie este făcut dintr-un anumit raport cu actualul nonfilosofic. Acum-ul filosofiei o constrânge la o legătură - pe care nu o putem desface, în ciuda tuturor formelor pe care le poate lua - cu nonfilosofia. Iar acest raport este izomorf cu cel pe care limbajul cotidian îl întreţine cu propriul context extralingvistic.
Am putea spune că filosofia este pentru acest nonfilosofie care formează freamătul actualitătii sale ceea ce este limbajul cotidian pentru spaţiu şi pentru timp, pentru lucrurile şi oamenii printre care circulă. Filosofia e precum limbajul de zi cu zi în care se exprimă ceea ce îi e actual: ea se articulează pe acest limbaj ca pe un deja-prezent tăcut. În vreme ce ştiinţa nu recunoaşte decât enunţurile care ar putea fi valabile în propriul discurs (şi care, prin urmare, nu-i sunt cu adevărat anterioare şi nu îl depăşesc realmente), filosofia recunoaşte întotdeauna prezenţa nudă - valabilă sau nu - a ceva care este prezenf', care o mărgineşte, care o anticipează. Şi, în raport a Şters: ,,formele actualmente vii".
b Şters: ,,îi preexistă".
81
Michel Foucault
cu această prezenţă, discursul filosofie nu poate fi decât cotidian şi naiv. De aici decurge, fără tăgadă, faptul că
momentul naivităţii nu este niciodată absent din nicio acţiune filosofică. Poate să apară în interiorul unui sistem ca un demers metodologic dorit: pură constatare a aparenţei, acceptare a iluziei, căutare empirică printre erori, spectator care aruncă asupra lucrurilor şi oamenilor o privire fără prejudecată, uitare voluntară a tot ceea ce vom fi putut şti sau gândi, atenţie faţă de trecutul eliberat de orice tezăc, pură descriere a ceea ce se dă experienţei.
Însă această naivitate, pe care metoda a pregătit-o şi pe care teoria o va justifica ulterior, nu este decât dedublarea unei naivităţi şi mai accentuate, fiindcă ea nu se referă
la felul de a gândi şi de a crede, ci la modul de a fi al discursului: căci chiar într-o filosofie în care naivitatea nu este reclamată drept o etapă pentru a accede la adevărat, ea este inevitabil prezentă în desemnarea unei actualităţi exterioare (o anumită stare a cunoaşterii, recunoscută ca model sau, dimpotrivă, ca sistem de întemeiat, o anumită
fază a istoriei recunoscută ca împlinire sau criză). Jocul între aceste două naivităţi este, de altfel, caracteristic pentru imposibilitatea de a nu fi naivă în care se găseşte filosofia: întrucât naivitatea metodologică - proiectul de a lăsa să vină aparenţa aşa cum se poate ea oferi - are mereu drept funcţie să ocolească naivitatea involuntară
care acceptă exteriorul şi pozitivul fără să încerce să-l reflecteze. Dar această naivitate voluntară, care îngăduie a repune totul în discuţie, acceptă cu naivitate privilegiul, anterior propriului discurs, al unui limbaj cotidian căruia nimic nu i-ar fi supraîncărcat sau întunecat nativa c
Şters: ,,şi de orice credinţă".
82
Filosoficul şi cotidianul
transparenţă. Într-o filosofie voluntar naivă, discursul cotidian este cel care, în afara ei, se profilează ca actualitatea a sa, dar aceasta nu are o actualitate decât în măsura în care este analoagă cu discursul cotidian. Ea îşi face metoda din ceea ce este, în fond, prin legea de netrecut a discursului său. Fiind metodic naivă, filosofia nu evită, pe termen lung, o naivitate şi mai adormită, şi mai periculoasă: ea spune ceea ce este (şi, neştiind asta, este şi a doua oară naivă).
Filosofia îşi manifestă istoricitatea şi într-un alt fel: nu în raport cu o actualitate, ci cu ceea ce am putea numi prezentul său. Şi aici, ea se apropie de limbajul cotidian, dar, în loc să se opună discursurilor ştiinţifice, se distinge de această dată de literatură. Opera de ficţiune, deoarece îşi defineşte acum-ul în interiorul discursului său, deoarece îl constituie şi îl închide în el, se înfăţişează întotdeauna ca un pur început; dacă
instaurează un raport cu o operă care îi preexistă, asta nu se întâmplă pentru că se înscrie prin ea însăşi într-un timp care o debordează, ci pentru că o face să
figureze în interiorul reperelor pe care le desemnează
acum-ul său. Astfel încât, într-un anume sens, nicio operă nu vine după o alta (decât în ochii unui istoric care le reaşază în interiorul unei cronologii sau în elementul unei culturi); iar Odiseea care figurează în Eneida2 sau în Ulise3, Eneida care figurează în Moartea lui Virgiliu4 sau Amadis care apare la Cervantes5 nu joacă nicidecum rolul unei actualităţi pe care aceste opere ar desemna-o cu degetul, ci forma trecutului îndepărtat (sau d Şters: ,,ea nu este atunci decât întrebuinţare sistematică a cotidianului în orizontul naiv".
83
Michel Foucault
