M ichel Foucault
unei structuri formale care ar fi comună fenomenului şi certitudinii (principiul identităţii), analizei imaginaţiei şi celei a finitudinii (deducţia), conştientizării şi examinării (ideea însăşi a unei Wissenschafrslehre13), la Husserl el se petrece în sens contrar, într-o tentativă de a fonda formalismul şi de a-i surprinde condiţiile de posibilitate: a recunoaşte în manifestarea fenomenului dezvăluirea evidenţei; a regăsi activitatea subiectului ca fundament originar; a redescoperi formele finitudinii în modul în care e dată aparenţa (implicitul nefiind ceea ce se ascunde sub aparenţă, ci, dimpotrivă, ceea ce e dat în ea ca orizont, ca explicitare posibilă). Prin urmare conştientizarea nu este altceva decât un efort pentru a regăsi teleologia care animă toate aceste orizonturi şi care face ca istoria acelei ratio occidentale să fie în acelaşi timp ocultare şi redescoperire a luminii14• Înţelegem de ce repunerea în discuţie a temei transcendentale a fost realizată de Husserl prin referire la iniţiativa carteziană şi la dezvăluirea cogito-ului mai mult decât la o întoarcere la „ortodoxia" kantiană: de fapt, sensul fenomenologiei transcendentale era de a regăsi modelul prekantian al discursului filosofie, pornind de la modelul postkantian. Husserl răsturna în întregime sensul demersului kantian sau, mai curând, încerca, pornind de la un punct de vedere transcendental care îl proteja împotriva oricărei tematici naturale, să redescopere evidenţa discursului cartezian ca fundament ultim al tuturor discursurilor adevărate15• În acest fel putea el să
considere că fenomenologia relua în totalitatea sa vocaţia filosofică a Occidentului16•
Acest dezechilibru, care face ca toate filosofiile posterioare lui Kant să se afle într-un raport insurmontabil 186
Filosofie, metafizică, ontologie
cu ceea ce l-a precedat, explică fără îndoială de ce filosofia secolului al XIX-lea s-a dezvoltat neîncetat deopotrivă ca un program de realizat şi ca împlinire iminentă.
Împlinire, pentru că, pornind de la modelul său actual de posibilitate, discursul filosofie încerca să recupereze şi să
acopere celălalt model, cel din care se născuse prin graţia transformării kantiene şi cu care este incompatibil: filosofia încearcă într-un singur cuvânt să asume şi să epuizeze toate posibilităţile discursului filosofie. Dar şi program, deoarece, după Kant, filosofia nu mai poate să fie decât discurs despre ceea ce o face posibilă: el se revelează în vreme ce o face posibilă (utilizarea celor două modele simultane), lucru care o face imposibilă - fie terminând-o în mod brutal, fie împingând-o în orizontul unei sarcini infinite. Apare astfel speranţa de a ieşi din modul de discurs filosofie definit în epoca clasică. Niciodată această
speranţă n-a fost mai vie, cu siguranţă, decât după efortul de totalizare a discursului filosofie în fenomenologie: niciodată [nu] s-a aşteptat cu mai multă nerăbdare ca gândirea greacă să vină să elibereze filosofia occidentală
şi să o facă posibilă în zorii unei zile noi. Dar este foarte probabil ca această întoarcere la gândirea greacă [să nu fie] decât o exigenţă şi un efect de miraj datorat necesităţii şi imposibilităţii întoarcerii la Kant. Impresia este că
se cere gândirii greceşti să ne restituie ceea ce metafizica occidentală ne-a ascuns17; adică i se cere, în gramatica discursului nostru, să facă posibil ceea ce acest discurs face imposibil pentru noi: anume, o filosofie care ar fi distrus definitiv metafizica şi care ar fi, în mod legitim, discursul fiinţei. Dar, de fapt, discursul filosofie care permite gândirea destrucţiei metafizicii nu se poate raporta la fiinţă
187
